pe jumatate

Dacă e ceva care-mi displace profund sunt jumătățile de măsură. Și asta nu pentru că motto-ul meu în viață ar fi „totul sau nimic”, ci, pur și simplu, pentru că nu le văd sensul. Dintr-o jumătate de ceva nu înțelegi mai nimic, ba chiar te dezorientează.
Pentru mine, ca să înțeleg ceva dintr-un lucru, trebuie să existe un început și un final bine definite. Nu-mi plac lucrurile lăsate în aer, din care oricine poate să înțeleagă orice, mai puțin ceea ce este, de fapt, de înțeles. Nu-mi plac lucrurile făcute pe jumătate, vorbele spuse pe jumătate, sentimentele trăite pe jumătate. E ca și cum te-ai uita la un film care nu mai merge de la jumătate și nu știi cum se termină. Sau ca atunci când începi o carte și nu-ți plac primele 30 de pagini, motiv pentru care o abandonezi. Dar deep down te roade curiozitatea despre ce urma să se întâmple, ce se alege de personaje sau dacă chiar e o carte atât de proastă cum ți s-a părut.
Același lucru se întâmplă și atunci cînd nu ai curaj să duci ceva la bun sfârșit sau să spui ceva până la capăt. Să zicem că vrei din tot dinadinsul să suni pe cineva, să-i spui ceva, simți că trebuie să faci chestia asta, dar apoi încep îndoielile: „oare deranjez? ce-o să zică? ce-o să creadă? cu singuranță nu va răspunde!”. Și uite-așa, alimentând singur urmele astea de scepticism, renunți la planul inițial. Dar nu scapi așa de ușor... Încep toate „what if-urile” să ți se învârtă în cap.
Mie nu-mi stă în fire să renunț cu una-cu două la ceva. Îmi place să mă conving până la capăt dacă ceva-ul e bun sau rău, dacă funcționează sau nu. Iar dacă îmi doresc ca ceva să se termine, îmi place ca asta să se întâmple tot clar și direct.
Și nu văd de ce ar trebui să ne pierdem vremea cu îndoieli, presupuneri și întrebări retorice, când avem posibilitatea unor lucruri simple și întregi?! Și, deși, nu-mi place să vorbesc „din cărți” scriind acest post mi-am amintit ce spunea Fernando Pessoa: „In order to be great, be whole. Nothing is exagerated or excludable”.

dileme noi si dileme vechi

Mereu am fost o fire curioasă și am avut dileme de tot felul... reale sau imaginare, vechi sau noi, mici sau mari, de o zi sau de mai multe, fluide sau solide :D.
Acum am alte două „probleme”.
Prima este o dilemă legată de haine. Trebuie să recunosc că soldurile și primele raze de soare primăvăratic m-au scos și pe mine din casă :D. Ochii mi s-au plimbat peste haine de tot felul, dar s-au pironit la un moment dat pe veșnicii blugi. Și aici începe dilema apăsătoare. Nu înțeleg de ce toți blugii se vând gata tociți sau, mă rog, pseudo-tociți. Ok, am înțeles că e un trend, dar trendul ăsta durează de ani buni... până când?? Și cine nu vrea să fie trendy ce face?
Adică stau eu și ma gândesc așa, în calitatea mea de consumator de blugi, care mai e contribuția mea la viața blugilor dacă ei sunt deja tociți. Mie ce-mi mai rămâne de făcut dacă nici să-i tocesc nu mai pot? Care va fi dovada unei relații îndelungate cu ei? Cum se va obiectiva aprecierea mea față de blugii respectivi dacă toceala e deja inclusă în preț? Evident, nu am aflat răspunsul la toate aceste întrebări existențiale... și nici blugi nu mi-am mai cumpărat :D. Cred că mai aștept să treacă trendul ăsta confuz...
Dilema veche a revenit în lumina reflectoarelor mele când m-am dat ultima oară cu trenul... adică destul de recent. Mereu m-am întrebat cum se numește domnul acela care în gări măsoară cu niște unelte dubioase temperatura roților trenului. Fac publică această dilemă în speranța că voi primi lămuriri lămuritoare și voi putea circula cu trenul nemăcinată de aceste griji.
Ah, și sper din suflet ca numele meseriei domnului în cauză să nu fie unul anost și sec, gen „mecanic de tren”. Mi-ar plăcea ca nomenclatura cfr să fie mai variată... Ar putea fi temperaturagiu :) ?

Povestea Eugeniei

Who the fuck is Eugenia? Is it a bird, is it a girl... No, it`s a cookie!

Eugenia este cel mai autentic desert comunist. Cine n-a mâncat măcar o dată o eugenie? Pentru câți nu a reprezentat deliciul copilăriei? Un desert care însoțea voios pachetul cu mâncare de la școală sau pe care îl primeai doar dacă erai cuminte...

Desigur, nu numai copiilor li se luminau ochii în fața Eugeniei. În scurt timp, ea a ajuns cea mai ieftină femeie și era pe buzele tuturor.

A urmat o perioadă nefastă pentru Eugenia. A fost subestimată la greu și înlocuită cu tot soiul de alte bunătăți „din Occident”. Perioada asta de declin s-a datorat faptului că nimeni sau poate prea puțini au descoperit secretul Eugeniei... Sau mai bine zis, din spatele numelui Eugeniei.

Se știe că Eugenia nu era doar prăjiturica noastra comunistă, ci și o teorie care are în vedere ameliorarea populației umane prin măsuri genetice. Cu alte cuvinte, se impun niște reguli stricte de procreere, se ia un pic de material genetic de acolo, un pic de dincolo, se fac diverse combinații, se amestecă totul și... ta-daaa: the perfect human being is born (or not!). Mai știm și că Guru al eugeneticii a fost „domnul” doctor Mengele, iar unul dintre principalii sponsori „domnul” dictator Hitler.

În altă ordine de idei, având în vedere aceste „repere” istorice de mare însemnătate, nu pot decât să mă gândesc că există un mesaj subliminal în spatele acestui nume banal de Eugenia. Cred că primul cofetar care a confecționat Eugenia noastră a fost un fel de dr. Mengele al lor, iar sponsorul principal, al cărui nume nu necesită a fi menționat, în lipsa materiei prime pentru a crea oameni perfecți, s-a mulțumit cu o tentativă de prăjitură perfectă, care e mai perfectă prin numele insinuant pe care îl are decât prin ea în sinea ei de prăjitură :).

Oricum, cert este că o dilemă am rezolvat-o: Eugenia nu este o prăjitură, ci Prăjitura... Ză cookie, prăjitură de rasă aleasă! Eeeee, nu-i așa că deja ne simțim mai bine când consumăm o Eugeniei?! ;))