pe jumatate

Dacă e ceva care-mi displace profund sunt jumătățile de măsură. Și asta nu pentru că motto-ul meu în viață ar fi „totul sau nimic”, ci, pur și simplu, pentru că nu le văd sensul. Dintr-o jumătate de ceva nu înțelegi mai nimic, ba chiar te dezorientează.
Pentru mine, ca să înțeleg ceva dintr-un lucru, trebuie să existe un început și un final bine definite. Nu-mi plac lucrurile lăsate în aer, din care oricine poate să înțeleagă orice, mai puțin ceea ce este, de fapt, de înțeles. Nu-mi plac lucrurile făcute pe jumătate, vorbele spuse pe jumătate, sentimentele trăite pe jumătate. E ca și cum te-ai uita la un film care nu mai merge de la jumătate și nu știi cum se termină. Sau ca atunci când începi o carte și nu-ți plac primele 30 de pagini, motiv pentru care o abandonezi. Dar deep down te roade curiozitatea despre ce urma să se întâmple, ce se alege de personaje sau dacă chiar e o carte atât de proastă cum ți s-a părut.
Același lucru se întâmplă și atunci cînd nu ai curaj să duci ceva la bun sfârșit sau să spui ceva până la capăt. Să zicem că vrei din tot dinadinsul să suni pe cineva, să-i spui ceva, simți că trebuie să faci chestia asta, dar apoi încep îndoielile: „oare deranjez? ce-o să zică? ce-o să creadă? cu singuranță nu va răspunde!”. Și uite-așa, alimentând singur urmele astea de scepticism, renunți la planul inițial. Dar nu scapi așa de ușor... Încep toate „what if-urile” să ți se învârtă în cap.
Mie nu-mi stă în fire să renunț cu una-cu două la ceva. Îmi place să mă conving până la capăt dacă ceva-ul e bun sau rău, dacă funcționează sau nu. Iar dacă îmi doresc ca ceva să se termine, îmi place ca asta să se întâmple tot clar și direct.
Și nu văd de ce ar trebui să ne pierdem vremea cu îndoieli, presupuneri și întrebări retorice, când avem posibilitatea unor lucruri simple și întregi?! Și, deși, nu-mi place să vorbesc „din cărți” scriind acest post mi-am amintit ce spunea Fernando Pessoa: „In order to be great, be whole. Nothing is exagerated or excludable”.