duminică, 16 noiembrie 2008
duminică, 9 noiembrie 2008
joi, 23 octombrie 2008
Piata Presei, 10:15
Cum arată Piaţa Presei (şi) în această dimineaţă? Pe scurt, arată ca un ring de dans suprapopulat unde nimeni nu mai are loc să se mişte, dar tuturor le place melodia.
Câţiva şmecheri deţinători de maşini scumpe s-au gândit că n-ar fi rău să se urce pe linia de tramvai ca să ajungă mai repede la destinaţie. Alţi şmecheri deţinători de maşini mai puţin scumpe s-au raliat mişcării de "rebeliune". În acelaşi timp, toţi fraierii din 41 în frunte cu vatmanii oricum complexaţi (dar despre asta într-un alt episod) aşteptau şi înjurau.
Toate aceste tensiuni şi presiuni şi frustrări au fost sublimate prin sunete... mai exact, claxoane. Şi culmea, în toată învălmăşeala din această dimineaţă lipsea cu desăvârşire organul ordinii şi disciplinei care se descurce iţele rutiere.
Într-un final, când şi-au dat seama că lor li se adresau claxoanele, şmecherii au vrut, în nemărginita lor mărinimie, să elibereze şinele de tramvai. Numai că au încurcat şi mai tare circulaţia. Vatmanii au dat drumul fiarelor dezlănţuite din tramvaie fix în mijlocul străzii, omuleţii au împânzit zona, iar cele 5 rânduri de maşini dispuse anarhic nu se mai puteau mişca în nici un sens de la Arcul de Triumf până la Casa Presei.
Ca să întregească peisajul citadin, pierdută printre şoferii nervoşi, o maşinuţă împodobită haios emitea ritmuri de voie bună... era de la Fabrica deMentă... aşa ca pentru o dimineaţa dementă.
duminică, 12 octombrie 2008
Boogie
Tocmai m-am întors de la cinema, unde am vizionat cu real interes Boogie. Un film sincer, în primul rând, şi haios, tot în primul rând :D.
Pe scurt, Boogie este o colecţie a celor mai folosite replici într-un cuplu şi o înşiruire de întâmplări tipice. Chiar mai mult decât replicile şi situaţia din film, m-au amuzat reacţiile celor sală. Printre râsete şi miştouri fiecare se vedea, de fapt, în oglindă. Aşa încât toate femeile din sală se făceau "mici" şi se afundau în scaune atunci când soţia îi reproşa soţului că iese cu prietenii din liceu şi nu stă cu ea, că este iresponsabil and so on. Bărbaţii îşi dădeau ghionturi şi boscorodeau de zor că aşa păţesc şi ei acasă... Pentru ca mai apoi să se inverseze rolurile: bărbaţii se simt "cu musca pe căciulă", când protagonistul o gafează,şi prezenţele feminine încep să şuşotească: "Poftim, şi te mai întreabă de ce nu-ţi convine să iasă cu băieţii".
Savuros de duminică seara...
miercuri, 1 octombrie 2008
recolta de toamnă
După o vară agitată şi plină de plimbări, se anunţă o toamnă generoasă din punct de vedere muzical. Să culegem, deci, roadele:
- 10 octombrie: Byron Unplugged
- 15 octombrie: Thievery Corporation
- 5 noiembrie: Roisin Murphy
- 10 noiembrie: Jean Michel Jarre
- 22 noiembrie: Nouvelle Vague
- 23 noiembrie: Koop
- 24 noiembrie: De Phazz
And many more to come! Iu-huuu!
- 10 octombrie: Byron Unplugged
- 15 octombrie: Thievery Corporation
- 5 noiembrie: Roisin Murphy
- 10 noiembrie: Jean Michel Jarre
- 22 noiembrie: Nouvelle Vague
- 23 noiembrie: Koop
- 24 noiembrie: De Phazz
And many more to come! Iu-huuu!
luni, 29 septembrie 2008
fjsc - ediţie revizuită
Şi am plecat azi la drum întru recuperarea taxei de admitere despre care ziceam aici. Şi a fost de-a dreptul o călătorie iniţiatică. Şi nu s-a făcut lumină.
Am ajuns la Facultatea de Drept şi, evident, m-am dus cu chitanţa la casierie. Doamna de acolo îmi zice că nu am venit la casieria bună şi că trebuie să merg pe celălalt hol. Care hol? întreb, căci era a doua oară când intram în facultatea aia. Cu un imens sictir îmi răspunde: ăla paralel, şi pleacă de la ghişeu. Descopăr pasajele "secrete" şi tenebroase care mă conduc spre casieria generală. Dar surpriză (sau nu!) nici aici nu eram pe drumul cel bun. Trebuia mai întâi să merg la serviciul financiar de la camera 26 (care nu era numerotată).
Ajung şi acolo şi dau peste un birou tipic românesc în care secretarele, în timpul programului lor şi aşa scurt, se prăjitureau şi ciocneau nevoie-mare cu cafea. M-am simţit prost că le-am întrerupt ospăţul şi nici ele nu m-au iertat. Mi-au vârât sub nas o cerere şi m-au trimis în alte 3 birouri de pe cele 2 holuri paralele să mai culeg nişte bonuri, chitanţe, fişe şi alte 1000 de hârţoage.
Fac rapid un slalom printre birouri, holuri, secretare şi contabile care mai de care mai binevoitoare. Ajung înapoi în biroul-cafenea care se pregătea spornic de închidere. Aici mi se verifică hârtiile, se capsează, se pune o ştampilă şi sunt trimisă, din nou, în alt birou pentru a 1001-a semnătură. Deja pierdusem aproape 2 ore pe acolo. Mă reîntorc la party people care încep să-şi paseze hârtiile culese de la una la alta. Într-un final apoteotic hârţogăraia ajunge în mâinile doamnei Mariana care se uită ca o zână la mine şi îmi spune: Îmi pare rău, dar nu am scos banii din contul BCR. Să vă întoarceţi miercuri între 12-14 după bani.
Nu că n-ar fi putut să-mi spună asta de la început ca să nu mai pierd şi ziua de luni pe holurile paralele şi să le fac pe toate miercuri...
Încep să mă gândesc dacă nu cumva acest traseu alambicat a fost minuţios pus la punct ca între atâtea drumuri şi mutre acre să-ţi piară cheful de a-ţi recupera banii ?!?!
Later edit: Am fost miercuri din nou în excursie şi de data asta am izbândit. Aleluia!
Am ajuns la Facultatea de Drept şi, evident, m-am dus cu chitanţa la casierie. Doamna de acolo îmi zice că nu am venit la casieria bună şi că trebuie să merg pe celălalt hol. Care hol? întreb, căci era a doua oară când intram în facultatea aia. Cu un imens sictir îmi răspunde: ăla paralel, şi pleacă de la ghişeu. Descopăr pasajele "secrete" şi tenebroase care mă conduc spre casieria generală. Dar surpriză (sau nu!) nici aici nu eram pe drumul cel bun. Trebuia mai întâi să merg la serviciul financiar de la camera 26 (care nu era numerotată).
Ajung şi acolo şi dau peste un birou tipic românesc în care secretarele, în timpul programului lor şi aşa scurt, se prăjitureau şi ciocneau nevoie-mare cu cafea. M-am simţit prost că le-am întrerupt ospăţul şi nici ele nu m-au iertat. Mi-au vârât sub nas o cerere şi m-au trimis în alte 3 birouri de pe cele 2 holuri paralele să mai culeg nişte bonuri, chitanţe, fişe şi alte 1000 de hârţoage.
Fac rapid un slalom printre birouri, holuri, secretare şi contabile care mai de care mai binevoitoare. Ajung înapoi în biroul-cafenea care se pregătea spornic de închidere. Aici mi se verifică hârtiile, se capsează, se pune o ştampilă şi sunt trimisă, din nou, în alt birou pentru a 1001-a semnătură. Deja pierdusem aproape 2 ore pe acolo. Mă reîntorc la party people care încep să-şi paseze hârtiile culese de la una la alta. Într-un final apoteotic hârţogăraia ajunge în mâinile doamnei Mariana care se uită ca o zână la mine şi îmi spune: Îmi pare rău, dar nu am scos banii din contul BCR. Să vă întoarceţi miercuri între 12-14 după bani.
Nu că n-ar fi putut să-mi spună asta de la început ca să nu mai pierd şi ziua de luni pe holurile paralele şi să le fac pe toate miercuri...
Încep să mă gândesc dacă nu cumva acest traseu alambicat a fost minuţios pus la punct ca între atâtea drumuri şi mutre acre să-ţi piară cheful de a-ţi recupera banii ?!?!
Later edit: Am fost miercuri din nou în excursie şi de data asta am izbândit. Aleluia!
coincidenţe de weekend
Nu putem spune că este o coincidenţă că a fost weekend pentru toată lumea. Şi nici că a fost o vreme shitty afara. Însă faptul că foarte multă lume cunoscută a ales ca destinaţie de weekend paturile pufoase de la Ikea se înscrie la capitolul Coincidenţe. Dacă mi-aş fi propus ca într-o săptămână să mă întâlnesc cu toată lumea peste care am dat sâmbătă acolo, n-aş fi reuşit. Un tur de forţă prin Ikea a fost suficient ca să revăd lume cu care nu mă văzusem de 3 luni.
Dar şi mai mare coincidenţă a fost să văd 2 weekend-uri la rând aceeaşi maşină, cu acelaşi număr de înmatriculare, în locuri diferite: mai întâi în centrul Braşovului, apoi în parcare la Ikea şi în cele din urmă în parcarea blocului de vis-a-vis (din Bucureşti). Aşa încât salut respectuos posesorul/ posesoarea autoturismului cu numărul: B 82 GUF, întrucât drumurile noastre se intersectează frecvent.
Tot coincidenţa a făcut că tot weekend-ul să-mi treacă prin faţa ochilor cu obstinaţie literele a, n şi h, în combinaţii diverse, nebănuite şi nelimitate (prietenii ştiu de ce).
Dar, cu singuranţă, cea mai nefericită dintre coincidenţe a fost atunci când am ales acelaşi autobuz în drum spre casă, cu nişte fotbalişti wanna-be. Indivizi care şi-au sunat toată agenda de piţipoance "ca să le vrăjească pentru diseară" şi "ca să vadă care pică". Bineînţeles că nu cunoşteau cazul acuzativ şi foloseau "decât" în propoziţii afirmative. Să nu trecem peste faptul că organul lor cel mai de preţ ţinea loc semnelor de punctuaţie şi că simţeau o nevoie de nestăvilit să-şi întindă picioarele peste plasele de cumpărături ale colegilor de autobuz. A fost cel mai lung drum de weekend spre casă...
Bine am revenit în Bucureşti :-j!
Dar şi mai mare coincidenţă a fost să văd 2 weekend-uri la rând aceeaşi maşină, cu acelaşi număr de înmatriculare, în locuri diferite: mai întâi în centrul Braşovului, apoi în parcare la Ikea şi în cele din urmă în parcarea blocului de vis-a-vis (din Bucureşti). Aşa încât salut respectuos posesorul/ posesoarea autoturismului cu numărul: B 82 GUF, întrucât drumurile noastre se intersectează frecvent.
Tot coincidenţa a făcut că tot weekend-ul să-mi treacă prin faţa ochilor cu obstinaţie literele a, n şi h, în combinaţii diverse, nebănuite şi nelimitate (prietenii ştiu de ce).
Dar, cu singuranţă, cea mai nefericită dintre coincidenţe a fost atunci când am ales acelaşi autobuz în drum spre casă, cu nişte fotbalişti wanna-be. Indivizi care şi-au sunat toată agenda de piţipoance "ca să le vrăjească pentru diseară" şi "ca să vadă care pică". Bineînţeles că nu cunoşteau cazul acuzativ şi foloseau "decât" în propoziţii afirmative. Să nu trecem peste faptul că organul lor cel mai de preţ ţinea loc semnelor de punctuaţie şi că simţeau o nevoie de nestăvilit să-şi întindă picioarele peste plasele de cumpărături ale colegilor de autobuz. A fost cel mai lung drum de weekend spre casă...
Bine am revenit în Bucureşti :-j!
vineri, 26 septembrie 2008
joi, 18 septembrie 2008
a new hope
... era vară ... era o carte chiar bună ... şi o poveste cu potenţial ...
... este ilustrarea perfectă a faptului că există unele lucruri care au mai multă strălucire când rămân imperfecte şi neterminate decât când sunt desăvârşite ...
... there will always be a new hope ...
miercuri, 17 septembrie 2008
sâmbătă, 13 septembrie 2008
dilema zilei
Atunci când un publicitar îţi spune că eşti bun pentru PR, iar un om de PR îţi spune că eşti bun pentru advertising, ce faci?
vineri, 12 septembrie 2008
doamna petrescu şi fjsc
E agitaţie mare zilele astea cu înscrierile pentru master. Printre aspiranţii la un program masteral "nemaipomenit" mă număr şi eu. Şi pentru că toamna a venit cu un dor de schimbare, m-am gândit pentru mai mult de o nanosecundă (de data asta) să schimb fcrp-ul cu fjsc-ul... doar aşa ca să mă joc puţin cu literele.
Zis şi făcut. Încep voiniceşte să-mi pregătesc dosarul pentru admiterea la ID, căci prioritar pentru mine în sezonul toamnă-iarnă-primăvară-vară nu era prezenţa mai mult sau mai puţin obligatorie la cursuri. Mai întâi pierd suficientă vreme şi bani pe la notar ca să-mi legalizez toate cele jdemii de copii care erau necesare. Spre exemplu, n-am înţeles nici până acum de ce aveau nevoie de diploma de bac în original căci era de la sine înţeles că din moment ce posed o diplomă de absolvire a facultăţii, am trecut şi de liceu... În fine. Îmi redactez apoi cu drag şi spor lucrarea pentru admitere. Pun totul în dosarul plic alb şi pornesc ca o floare spre sediul fjsc.
Sunt întâmpinată în curtea facultăţii de grămezi de moloz şi aflu că trebuie să urc pe jos 6 etaje pentru că lifturile nu funcţionează. Îmi zic că nu-i nimic, abia fac mişcare :-j şi apuc să mă delectez cu peisajul. Doar că pe retină îmi rămân coridoare gri şi dezolante. Ajung în cele din urmă la destinaţie - sala 601. Bat la uşă, intru, un băiat cu căştile pe urechi abia dacă ridică ochii la mine. Îl întreb dacă pot să mă înscriu, iar el îmi spune plictisit că da, dar trebuie să aştept să se întoarcă doamna Petrescu. Când ies din nou pe coridor dau de alte 2 individe care aşteptau acelaşi personaj... de o oră! Mă uit la ceas. Mai era cam juma de oră până se termina programul de gravidă pentru dna. Petrescu (9-14).
Mă învârt, mă sucesc, văd că una dintre fetele care aşteptau pleacă în căutarea doamnei. Se întoarce tot singură. Se pare că doamna Petrescu este ocupată. Mă gândesc: "ok, dar cel puţin acum ştie că o aşteaptă nişte oameni". Şi tot aşa mai trece încă o juma de oră, timp în care ratez o altă întâlnire importantă din cauza "importantei" doamne Petrescu. Dau buzna peste tânărul care se dixtra pe internet şi îl întreb dacă doamna mai vine azi, dă din umeri şi zice că dă un telefon după ea.
Într-un final apare şi mult-aşteptata duduie, foarte relaxată şi mirată că suntem atâţia care vrem să ne înscriem. În timp ce aduce cererile pentru înscrieri, menţionează: "doar cei cu 4 şi 5 ani se pot înscrie, da?!". Am simţit că îmi dă cu ceva în cap. Ridic sprânceana şi cer explicaţii întrucât pe site-ul faculatăţii erau cât se poate de clar trecute cele 100 de locuri şi pentru cei cu 3 ani. Primesc nişte lămuriri foarte româneşti: "abia luni am fost anunţată. nu vă închipuiţi câtă lume a trebuit să refuz eu?!!". Întreb de ce nu s-a postat nimic pe site, la avizierul facultăţii, pe forum. Doamna se uită cu ochi galeşi la mine, ridică din umeri şi mă întreabă suav: "dar la zi nu vreţi să vă înscrieţi?". Deja scârbită îi răspund: "Nu, dar aş vrea să ştiu cum pot recupera cei 200 de roni pe i-am plătit deja pentru înscriere". Îmi zice că ei nu pot face nimic, dar mă asigură că dacă merg la bancă îi pot recupera. Cu o profundă îndoială în suflet plec la bancă. Nu trecuse decât o oră de când plătisem.
Bineînţeles că nu s-a putut face nici o stornare, oricât de amabile şi binevoitoare au fost doamnele de la bancă. Mă întorc acasă şi dau telefon la secretariatul general. Dau peste o tanti drăguţă care îmi explică: "trebuie să vă întoarceţi la facultate să vă scriu eu pe chitanţă că nu s-a folosit şi să vă pun o ştampilă şi să mergeţi săptămâna viitoare la facultatea de drept, la serviciul financiar să vă dea banii. dar aici să veniţi într-o jumătate de oră că eu nu mai stau".
Sun la taxi, iau chitanţa în dinţi, ajung la tanti, îmi semnează şi îmi explică, din nou, foarte româneşte de ce nu s-a postat nimic pe sait despre această decizie: "ştiţi, noi nu am postat nimic despre asta pe site tocmai în speranţa că se va reveni asupra acestei decizii şi nu va mai fii nevoie. noi am fost anunţaţi abia joi, săptămâna trecută, dar am sperat că până la finalul perioadei de înscrieri se va rezolva". Mă uitam la ea şi eram speechless de logica lor profundă.
Asta pe lângă neprofesionalismul şi ineficienţa minunatei doamne Petrescu care în loc să mă trimită după logica dânsei la bancă ar fi putut telefona secretariatului (sau ca să nu se obosească ar fi putut să mă trimită pe mine acolo) pentru o informare corectă. M-ar fi scutit de cel puţin 2 drumuri inutile şi mult timp pierdut. Dar cam aşa se prezintă şi funcţionează o instituţie de învăţământ care oferă masterate în comunicare şi relaţii publice (în România, cel puţin !).
Şi-am încălecat pe-o şa şi iată cum s-a spulberat dragostea mea pentru fjsc chiar înainte de a începe !
Zis şi făcut. Încep voiniceşte să-mi pregătesc dosarul pentru admiterea la ID, căci prioritar pentru mine în sezonul toamnă-iarnă-primăvară-vară nu era prezenţa mai mult sau mai puţin obligatorie la cursuri. Mai întâi pierd suficientă vreme şi bani pe la notar ca să-mi legalizez toate cele jdemii de copii care erau necesare. Spre exemplu, n-am înţeles nici până acum de ce aveau nevoie de diploma de bac în original căci era de la sine înţeles că din moment ce posed o diplomă de absolvire a facultăţii, am trecut şi de liceu... În fine. Îmi redactez apoi cu drag şi spor lucrarea pentru admitere. Pun totul în dosarul plic alb şi pornesc ca o floare spre sediul fjsc.
Sunt întâmpinată în curtea facultăţii de grămezi de moloz şi aflu că trebuie să urc pe jos 6 etaje pentru că lifturile nu funcţionează. Îmi zic că nu-i nimic, abia fac mişcare :-j şi apuc să mă delectez cu peisajul. Doar că pe retină îmi rămân coridoare gri şi dezolante. Ajung în cele din urmă la destinaţie - sala 601. Bat la uşă, intru, un băiat cu căştile pe urechi abia dacă ridică ochii la mine. Îl întreb dacă pot să mă înscriu, iar el îmi spune plictisit că da, dar trebuie să aştept să se întoarcă doamna Petrescu. Când ies din nou pe coridor dau de alte 2 individe care aşteptau acelaşi personaj... de o oră! Mă uit la ceas. Mai era cam juma de oră până se termina programul de gravidă pentru dna. Petrescu (9-14).
Mă învârt, mă sucesc, văd că una dintre fetele care aşteptau pleacă în căutarea doamnei. Se întoarce tot singură. Se pare că doamna Petrescu este ocupată. Mă gândesc: "ok, dar cel puţin acum ştie că o aşteaptă nişte oameni". Şi tot aşa mai trece încă o juma de oră, timp în care ratez o altă întâlnire importantă din cauza "importantei" doamne Petrescu. Dau buzna peste tânărul care se dixtra pe internet şi îl întreb dacă doamna mai vine azi, dă din umeri şi zice că dă un telefon după ea.
Într-un final apare şi mult-aşteptata duduie, foarte relaxată şi mirată că suntem atâţia care vrem să ne înscriem. În timp ce aduce cererile pentru înscrieri, menţionează: "doar cei cu 4 şi 5 ani se pot înscrie, da?!". Am simţit că îmi dă cu ceva în cap. Ridic sprânceana şi cer explicaţii întrucât pe site-ul faculatăţii erau cât se poate de clar trecute cele 100 de locuri şi pentru cei cu 3 ani. Primesc nişte lămuriri foarte româneşti: "abia luni am fost anunţată. nu vă închipuiţi câtă lume a trebuit să refuz eu?!!". Întreb de ce nu s-a postat nimic pe site, la avizierul facultăţii, pe forum. Doamna se uită cu ochi galeşi la mine, ridică din umeri şi mă întreabă suav: "dar la zi nu vreţi să vă înscrieţi?". Deja scârbită îi răspund: "Nu, dar aş vrea să ştiu cum pot recupera cei 200 de roni pe i-am plătit deja pentru înscriere". Îmi zice că ei nu pot face nimic, dar mă asigură că dacă merg la bancă îi pot recupera. Cu o profundă îndoială în suflet plec la bancă. Nu trecuse decât o oră de când plătisem.
Bineînţeles că nu s-a putut face nici o stornare, oricât de amabile şi binevoitoare au fost doamnele de la bancă. Mă întorc acasă şi dau telefon la secretariatul general. Dau peste o tanti drăguţă care îmi explică: "trebuie să vă întoarceţi la facultate să vă scriu eu pe chitanţă că nu s-a folosit şi să vă pun o ştampilă şi să mergeţi săptămâna viitoare la facultatea de drept, la serviciul financiar să vă dea banii. dar aici să veniţi într-o jumătate de oră că eu nu mai stau".
Sun la taxi, iau chitanţa în dinţi, ajung la tanti, îmi semnează şi îmi explică, din nou, foarte româneşte de ce nu s-a postat nimic pe sait despre această decizie: "ştiţi, noi nu am postat nimic despre asta pe site tocmai în speranţa că se va reveni asupra acestei decizii şi nu va mai fii nevoie. noi am fost anunţaţi abia joi, săptămâna trecută, dar am sperat că până la finalul perioadei de înscrieri se va rezolva". Mă uitam la ea şi eram speechless de logica lor profundă.
Asta pe lângă neprofesionalismul şi ineficienţa minunatei doamne Petrescu care în loc să mă trimită după logica dânsei la bancă ar fi putut telefona secretariatului (sau ca să nu se obosească ar fi putut să mă trimită pe mine acolo) pentru o informare corectă. M-ar fi scutit de cel puţin 2 drumuri inutile şi mult timp pierdut. Dar cam aşa se prezintă şi funcţionează o instituţie de învăţământ care oferă masterate în comunicare şi relaţii publice (în România, cel puţin !).
Şi-am încălecat pe-o şa şi iată cum s-a spulberat dragostea mea pentru fjsc chiar înainte de a începe !
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
