între lifturi

La mine în bloc, la parter, între cele 2 lifturi din dotare, se află o oglindă mare, printr-o minune încă întreagă. Nu e nici măcar zgâriată, te poți admira din cap până în picioare. Și știu sigur că mulți colocatari și musafiri se folosesc de ea (mda... și eu). Dar mă gândesc ce haios trebuie să fie să locuiești în apartamentele de lângă ușile lifturilor și să vezi pe vizor cum se oglindește lumea ;))...
Să vezi cum dimineața, înainte de a pleca, femeile mai aruncă un ochi în oglinda de jos, mai fac o piruetă să verifice cutele fustelor, fac un ultim retuș părului, mai adună o scamă; iar bărbații își îndreaptă nodul cravatei, își netezesc hainele...
De musafiri să nu mai vorbim... Eu am dat într-o seară peste o fată care-și pudra tacticos nasul înainte să-și viziteze iubitul (probabil). În altă seară am întâlnit un cuplu în care partea feminină învăța partea masculină cum să țină și să înmâneze gazdei buchetul cu flori; iar băieții își pot exersa, în timp ce așteaptă liftul, zâmbetul cel mai cuceritor.
Dacă aș locui într-unul dintre apartamentele cu cea mai bună vedere la oglindă, aș scrie o carte despre ce fac oamenii în timp ce așteaptă liftul. Desigur, mai întâi ar trebui să fac rost de răbdarea pentru a sta cu ochiul lipit de vizor :D.
Oare intrarea în blocul meu e special creată pentru narcisiști?

dreams may come true !

Când eram mică aveam niște vise foarte ciudate. Și nu numai că erau ciudate, dar unele dintre ele se mai și repetau.
Îmi amintesc, de exemplu, că îmi era cam frică de coperta cărții „Capra cu trei iezi” pentru că pe copertă nu era, cum ar fi fost normal, familia de capre, ci tocmai lupul într-o ipostază dintre cele mai fioroase. Nu puteam pune mâna pe cartea asta decât dacă eram acompaniată de mame, bunici, mătuși și alte vietăți care roiau în jurul meu. Atunci simțeam că mă aflu pe culmile gloriei pentru că putem privi în ochi lupul cel rău. Am încercat chiar să ascund cartea de mine :D. Evident, asta era imposibil, și de fiecare dată când dădeam peste ea știam ce vis urma să am. Era ca un fel de tradiție... Cineva mă urmărea, eu fugeam, dar nu prea puteam să fug pentru că mă tot împiedicam și nici de urlat după ajutor nu puteam pentru că eram dată pe silent. Și mereu când ajungeam la ușa care mă putea salva din coșmar, eram prea mică și nu ajungeam la clanță. O dramă extenuantă, nu alta...
Cel mai mișto a fost când am visat, în timpul somnului de prânz, tema pe care o aveam de făcut pentru a doua zi la Citire. Asta era prin clasa a 2-a când învățătoarea ne pusese un diafilm și noi trebuia să facem pentru ziua următoare un rezumat. Numai că, luată cu grijile copilăriei, eu am uitat povestea în drum spre casă. În timpul siestei, însă, prin mijloace necunoscute, am revizionat diafilmul ;)). Iar când m-am trezit nu știam cum să scriu mai repede ca să nu uit iarași.
Dar de departe cel mai frecvent vis al meu ever, care s-a tot repetat până spre finalul gimnaziului, era că uit să mă îmbrac și că plec de acasă în pijamale și papuci de casă. Pe drum toată lumea se uita ciudat la mine, colegii de școală râdeau în hohote și se minunau, iar învățătoarea mă trimitea înapoi acasă. Rușinos...
Ei bine, azi nu m-am mai încurcat cu vise și am trecut la fapte. Gătită nevoie-mare, pudrată, parfumată, aiurită de la mama-natură și grăbită ca întotdeauna, azi-dimineață am plecat în papuci de casă... Erau așa moi și comozi încât mi s-a părut natural să-mi încep călătoria zilnică așa. Noroc că m-am oprit la avizierul de la parter să văd cât e întreținerea și am coborât ușor privirea în jos. Dacă n-ar fi fost acest popas de ordin administrativ, probabil aș fi așteptat bine-mersi autobuzul în stație în papucii mei cei bleu ciel.
Concluzia? In one way or another, sooner or later, dreams do come true!

fructul pasiunii

Nu știu de ce în ultima vreme fac ce fac și mă tot lovesc de dileme pasionale. Acum câteva zile mă întrebam lucruri despre floarea pasiunii. În weekend am fost invitată la o aniversare unde, printre altele, am mâncat și fructul pasiunii. Cam același feeling ca atunci când am descoperit că floarea pasiunii te adoarme l-am avut. Dincolo de aspectul de fiță, fructul pasiunii e un fel de corcodușă. Cel puțin la gust, sunt identice. Atâta doar că fructul pasiunii nu are un singur sâmbure mare în mijloc ca și corcodușa, ci mai multe și mai mici. Oare din fructul pasiunii se poate face țuică? Sau măcar gem?

Dacă în incursiunile mele prin viață o să mai dau peste alte fructe sau legume care le au cu pasiunea o să vă anunț negreșit :D. Cine știe... poate zarzavatul pasiunii sau iarba pasiunii...

oamenii de 1/2

Cred că despre oameni poți scrie la nesfârșit. Mereu îți dau motive să-i iubești sau nu, să-i pomenești sau nu, să-i apreciezi sau nu. Obișnuim să-i categorisim pe oamenii cu care avem de-a face, deși poate nu e cel mai înțelept lucru din lume. Fiecare dintre noi are propriile categorii în care îi vâră pe ceilalți. Ați auzit, probabil, de „oamenii-hey” sau de „oamenii-p**a mea”.

Eu cred că pe oameni îi poți cunoaște sau, mă rog, îți poți face o idee despre cum sunt și după obiceiurile pe care le au.
Oamenii de 1/2 sunt, în general, oamenii nehotărâți, care nu duc lucrurile până la capăt. Îi poți recunoaște după urmele pe care le lasă sau după entuziasmul care îi părăsește pe drum. Aceștia sunt oamenii care uită apa curgând, care nu pun capacul la pasta de dinți, iar pe cel de la crema de față sau de la sticla cu apă îl înșurubează doar pe jumătate. Sunt oamenii care se implică în cât mai multe proiecte, dar nu se focusează pe nici unul până la capăt. Când vor să facă o schimbare se mulțumesc doar cu jumătate: de exemplu, vor să renoveze o cameră, dar schimbă doar mobila, fără să mai zugrăvească; sau vor să-și transforme balconul în terasă boemă, dar până să apuce să ducă acolo floricele și canapeluțe, locul ia fața unui depozit cu lucruri de aruncat, și exemplele ar putea continua.
Oamenii de 1/2 sunt incompleți, indeciși, confuzi și confuzanți. Sunt oamenii care dau bir cu fugiții în timpul marii bătălii, sunt cei care nu-și doresc lucruri suficient de mult sau cu destulă tărie. Sunt oamenii care se întorc la mijlocul drumul, se opresc în fața primului obstacol sau se rătăcesc la prima intersecție. Oamenii de 1/2 fac mereu aceleași greșeli, ori de câte ori ar lua-o de la capăt.

Personal, nu-i apreciez pe oamenii de 1/2 și din aceeași categorie mai fac parte și oamenii care atunci când pierd un prieten au impresia că, de fapt, își aerisesc viața; oamenii care nu știu să ceară ajutor; oamenii care se ascund în spatele unei indiferențe mimate, al unui zâmbet forțat, al unui job în aparență perfect; oamenii care se dau la fund când începe să le meargă bine; oamenii care uită repede.

cutiuța cu amintiri

La mine acasă, la Brașov, în fața blocului erau așezate frumos, lângă grădina cu flori a bunicii, o bară și o bancă. Multe amintiri mă leagă de cele două obiecte.
Inițial, bara respectivă era pe post de bătător de covoare. La curățeniile generale sau mai puțin generale, toți vecinii ieșeau rând pe rând și-și curățau covoarele „la bară”. Banca, bănuiesc, că făcea parte din decor pentru ca oamenii, după atâta maltratat de covoare să aibă unde-și trage sufletul. Însă, banca era prietena multor oameni. Bătrâneii care veneau de la piață făceau un popas aici să-și mai mute plasele pline cu zarzavaturi dintr-o mână în alta. Moșuleții din bloc jucau table tot la bancă, iar tantiile tot aici se adunau la o bârfă mică în timp ce-și supravegheau nepoții.
Bara de la mine de la bloc era cea mai populară și tare mă mai bucuram pentru asta. Încă mai țin minte cum urlam toți copiii de la un balcon la altul să ne vedem după ce mâncăm „la bară la mine”. Dihania tubulară din metal era un fel de axis mundi a copilăriei noastre. Loc de întâlnire unde puneam țara la cale, parcare pentru cărucioarele cu păpuși atunci când aveam apucături mai feminine, petecul de pământ pe care ne simțeam gimnaști de renume, exersând „șurubul” sau întrecându-ne în curaj: care se bălăngăne atât de tare încât să atingă cu picioarele gradul înflorit al grădinii (asta spre disperarea vecinelor arțăgoase care urlau de răsuna cartierul că nu prețuim munca lor de îngrijire a grădinii)... în fine, toate se întâmplau la bară. Cea mai fericită eram când mama sau bunica îmi atârnau de bară leagănul personal din lemn și funie și nu mai trebuia să stau la rând pentru o „tură pe leagăn” în parcul de lângă bloc. Cele mai iubite păpuși le-am culcat grijuliu la soare, pe bancă, în timp ce desenam cu spor sub bară șotroanele copilăriei. De câte ori n-am răgușit în fața bării urlând la mama la balcon și implorând-o să mă mai lase afară: „hai măi maaamiii, măcar 5 minuteeee!”...
Când am mai crescut, tot la bancă mă întâlneam cu colegele de la școală și mâncam pufuleți și beam coca-cola, schimburile și negocierile dublurilor de la guma Turbo sau de la napolitanele KuKu-RuKu tot aici au avut loc, la fel ca și primele jocuri de „adevăr și provocare” și „sticluța cu otravă” ;)).

S-au dus zilele copilăriei când singura mea grijă era cum să fac să mă trezesc mai devreme dimineața ca să apuc mai multe ore de joacă, bara s-a ruginit de la atâtea ploi, noi am crescut și suntem cât ea acum, banca a rămas în timp fără câteva scânduri, dar de fiecare dată când veneam acasă și treceam pe lângă vechiul loc de joacă îmi aminteam câte o năzbâtie și mă trezeam cu un surâs pe față. Toate astea până acum vreo două săptămâni când s-a schimbat macazul.
De când ne-am trezit în Uniunea Europeană ne-au năvălit reguli noi. De exemplu, nu mai avem voie să batem covoare sau să le curățăm în afara casei pentru că poluăm natura. Drept pentru care nu mai avem nevoie, nu-i așa, nici de instrumentele pentru această activitate casnică. Așa că ne-am trezit într-o bună zi cu niște domni de la primărie care au retezat toate barele pentru bătut covoare de la mine din cartier. Evident, nu au scăpat nici bara și banca din fața blocului meu. Oamenii cei răi le-au retezat fără milă și odată cu ele a dispărut și locul de joacă fermecat. Cred că fantomele tuturor păpușilor, mașinuțelor, corzilor au fost deranjate de această mișcare neinspirată. E drept că amintirile nu ți le poate lua nimeni, dar parcă îmi plăcea să știu lucrurile astea la locul lor, în fața geamului meu...

floarea pasiunii

Floarea pasiunii sau Passiflora incarnata herba este o floare foarte frumoasă, după cum bine putem observa din imaginea de mai sus. După nume, am putea crede că se foloseşte pe post de afrodisiac sau ca ornament pentru cine romantice. Singura problema a florii este că apare ca ingredient principal pe majoritatea prospectelor somniferelor naturiste.
În această notă somnolentă, să mă lămurească şi pe mine cineva: floarea pasiunii înlesneşte pasiunea sau te trimite direct în lumea viselor? Sau poate că trezeşte doar pasiunea pentru somn?!

Nighty night!...

would you... samba with me?

la vie en green

Nu sunt o ecologistă înrăită. De fapt, cred că nici nu ma pot numi ecologistă. Mi se pare, uneori, că se exagerează dimensiunea asta eco. Sunt foarte conştientă că demersurile ecologiste sunt mult prea puţine momentan pentru a se simţi şi a se vedea cu adevărat ceva la capitolul ăsta. Şi mai sunt conştientă şi că acţiunile ecologiste individuale se pierd în grămezi de gunoi şi între atâtea acţiuni colective prea puţin eco.
Cu toate acestea, încerc să fac ceea ce orice om de bun simţ ar putea să facă: nu arunc gunoaie pe jos, am stins pentru o oră luminile pe 29 martie, îmi scot încărcătorul telefonului din priză după ce şi-a terminat treaba, mă oripilează mormanele de gunoaie care mă întâmpină la aproape fiecare intrare în vreun oraş mioritic şi încerc să găsesc pe cât pot alternative pentru plastic pentru că nu mi se pare un material prea friendly.
Cică luna aprilie ar fi luna eco. Am aflat asta din mai toate revistele glossy, de la televizor, de la vip-uri şi alte specimene. Şi da, există demersuri ecologice care mi-au atras atenţia în special pentru că sunt creative. Unul dintre ele este propus de revista Tabu, care s-a implicat de-a lungul timpului în mai multe proiecte verzi.
Luna aceasta pledează pentru reciclare într-un mod foarte creativ. Cu ajutorul a 3 designeri români - Mihaela Glăvan, Irina Marinescu şi Carla Szabo - se reciclează mash-urile publicitare sub formă de accesorii - genţi şi eco-bijuterii.





După ce am văzut prezentarea, pot spune cu mâna pe inimă că aş purta genţile din mash-uri, pe care apar sfeturi, jumătăţi sau colaje din reclame.
Ulterior, am descoperit că iniţiativa asta nu e chiar nouă şi că există un site de unde se pot achiziţiona articole haioase reciclate.

Let it be green!

fruitilicious

În fiecare seară când ieşim de la cursuri, eu şi colega mea Aleca, coborâm la metrou la gară ca să cumpărăm fructe şi legume, şi uneori şi patiserie. Nu ştiu exact de ce ne place să cumpărăm de acolo, dar fructele alea parcă au magnet. Minolele, clementinele, merele şi perele nashi (cărora Aleca le zice "pere nashpete") metrorexiste sunt preferatele noastre.
Mie îmi place să cumpăr de aici şi pentru că etichetele fructelor sunt personalizate sau oferă informaţii suplimentare:




În plus, nenea de la care cumpărăm e hazliu şi amabil. Ne face complimente, iar ultima dată ne-a dăruit chiar şi bomboane: mie de mere, iar Alecăi de căpşuni :).