cutiuța cu amintiri

La mine acasă, la Brașov, în fața blocului erau așezate frumos, lângă grădina cu flori a bunicii, o bară și o bancă. Multe amintiri mă leagă de cele două obiecte.
Inițial, bara respectivă era pe post de bătător de covoare. La curățeniile generale sau mai puțin generale, toți vecinii ieșeau rând pe rând și-și curățau covoarele „la bară”. Banca, bănuiesc, că făcea parte din decor pentru ca oamenii, după atâta maltratat de covoare să aibă unde-și trage sufletul. Însă, banca era prietena multor oameni. Bătrâneii care veneau de la piață făceau un popas aici să-și mai mute plasele pline cu zarzavaturi dintr-o mână în alta. Moșuleții din bloc jucau table tot la bancă, iar tantiile tot aici se adunau la o bârfă mică în timp ce-și supravegheau nepoții.
Bara de la mine de la bloc era cea mai populară și tare mă mai bucuram pentru asta. Încă mai țin minte cum urlam toți copiii de la un balcon la altul să ne vedem după ce mâncăm „la bară la mine”. Dihania tubulară din metal era un fel de axis mundi a copilăriei noastre. Loc de întâlnire unde puneam țara la cale, parcare pentru cărucioarele cu păpuși atunci când aveam apucături mai feminine, petecul de pământ pe care ne simțeam gimnaști de renume, exersând „șurubul” sau întrecându-ne în curaj: care se bălăngăne atât de tare încât să atingă cu picioarele gradul înflorit al grădinii (asta spre disperarea vecinelor arțăgoase care urlau de răsuna cartierul că nu prețuim munca lor de îngrijire a grădinii)... în fine, toate se întâmplau la bară. Cea mai fericită eram când mama sau bunica îmi atârnau de bară leagănul personal din lemn și funie și nu mai trebuia să stau la rând pentru o „tură pe leagăn” în parcul de lângă bloc. Cele mai iubite păpuși le-am culcat grijuliu la soare, pe bancă, în timp ce desenam cu spor sub bară șotroanele copilăriei. De câte ori n-am răgușit în fața bării urlând la mama la balcon și implorând-o să mă mai lase afară: „hai măi maaamiii, măcar 5 minuteeee!”...
Când am mai crescut, tot la bancă mă întâlneam cu colegele de la școală și mâncam pufuleți și beam coca-cola, schimburile și negocierile dublurilor de la guma Turbo sau de la napolitanele KuKu-RuKu tot aici au avut loc, la fel ca și primele jocuri de „adevăr și provocare” și „sticluța cu otravă” ;)).

S-au dus zilele copilăriei când singura mea grijă era cum să fac să mă trezesc mai devreme dimineața ca să apuc mai multe ore de joacă, bara s-a ruginit de la atâtea ploi, noi am crescut și suntem cât ea acum, banca a rămas în timp fără câteva scânduri, dar de fiecare dată când veneam acasă și treceam pe lângă vechiul loc de joacă îmi aminteam câte o năzbâtie și mă trezeam cu un surâs pe față. Toate astea până acum vreo două săptămâni când s-a schimbat macazul.
De când ne-am trezit în Uniunea Europeană ne-au năvălit reguli noi. De exemplu, nu mai avem voie să batem covoare sau să le curățăm în afara casei pentru că poluăm natura. Drept pentru care nu mai avem nevoie, nu-i așa, nici de instrumentele pentru această activitate casnică. Așa că ne-am trezit într-o bună zi cu niște domni de la primărie care au retezat toate barele pentru bătut covoare de la mine din cartier. Evident, nu au scăpat nici bara și banca din fața blocului meu. Oamenii cei răi le-au retezat fără milă și odată cu ele a dispărut și locul de joacă fermecat. Cred că fantomele tuturor păpușilor, mașinuțelor, corzilor au fost deranjate de această mișcare neinspirată. E drept că amintirile nu ți le poate lua nimeni, dar parcă îmi plăcea să știu lucrurile astea la locul lor, în fața geamului meu...