După destul de mult timp am călătorit din nou cu trenul. Ruta: Braşov - Bucureşti. Tip tren: accelerat.
Pentru că de aproximativ 1 an se tot lucrează cu drag şi spor la căile ferate române pe ruta mai sus menţionată s-au scos din circulaţie o grămadă de trenuri... în principal, rapide. Aşa încât nu am avut de unde alege decât între 2 accelerate, unul mai jegos decât celălalt. Întrucât ştiam cum stă treaba cu acceleratul dinspre Sighetu Marmaţiei mi-am luat bilet la clasa 1. Mă gândeam că o fi mai curat şi mai liber şi că nici n-o să pută a brânză şi alte alimente. Dar, spre surprinderea mea, lucrurile nu au stat deloc aşa. Vagonul de clasa 1 avea acelaşi miros îmbâcsit, aceleaşi cotiere rupte, acelaşi gunoi lipsă, aceleaşi banchete slinoase... tapiţate, dar slinoase, totuşi. Compartimentul în care aveam loc s-a umplut rapid. Personaje care mai de care mai interesante: un nene care a dormit tot drumul, un băiat care încerca să înveţe pentru licenţă dar era întrerupt de telefonul ţârâitor din 10 în 10 minute, un băiat cu aer de macho şi uşoare tendinţe metrosexuale, care fusese, probabil vreo 2 veri în State şi căpătase un delicat accent americanizat, un domn care îşi răsfoia ziarele în cel mai zgomotos mod cu putinţă şi un tip care vorbea într-una la telefon. Pseudo-americanul a prestat vizionarea a 2 filme de care s-a bucurat şi tipul de lângă. Erau din când în când întrerupţi de telefoanele prietenelor lor cu care se pare că aveau ceva probleme, la fel ca şi băiatul care se făcea că învaţă. La un moment dat, întreg compartimentul îşi rezolva problemele sentimentale cu ajutorul nepreţuit al Orange, Vodafone şi alţi competitori. Din toate cele 4 colţuri ale cutiuţei pe care eram nevoiţi s-o împărţim se auzeau vorbe dulci: "Da, bineînţeles că şi mie mi-e dor de tine", "Hai nu mai fii supărată, ajung imediat şi mă revanşez", "Dar tu de ce nu mă suni niciodată? De ce aştepţi să te sun numai eu şi apoi tot tu mă faci indiferent?", "Eu te pup mai tare", "Abia aştept să ne vedem".
Ajunsesem pe la Ploieşti când îmi terminasem de scanat revista şi mă pregăteam să încep o carte chiar despre călătorii. 3 dintre colegii de compartiment coboară. Eram foarte entuziasmată că se face mai linişte şi o să pot devora în tihnă filele cărţuliei mele. Când deodată, val-vârtej, intră nişte specimene ploieştene şi iau cu asalt locurile libere. Primul îşi trânteşte în cel mai barbar mod posibil bagajele, al doilea este fiul primului, deşi nu pare - o specie ciudată de emo-cocalar, iar al treilea are alura unui chirurg, o privire crâncenă şi mânuieşte cu grijă o cutie cu scule. Imaginaţia mea o luase puţin razna şi mă simteam ca într-un film în care se pregăteşte detunarea trenului. După ce ies din transă din cauza tusei scârboase a unuia dintre noii călători încep să mă acomodez cu noul mediu. Barbarul se aşezase chiar în faţa mea. Purta o cămaşă de nylon semi-transparent bine vârâtă în pantalonii prea strâmţi, tuşeşte, se scobeşte în nas şi se joacă pe telefonul ale cărui taste posedă un sunet asurzitor. Lângă el, fiul ascultă Sepultura, îşi netezeşte tacticos tricoul cu inscripţii sataniste şi îşi fixează privirea goală într-un punct fix. Ambii posedă Nokia N 95 pe care le expun cu ostentaţie.
Am coborât mai nerăbdătoare ca niciodată din tren... atât de nerăbdătoare încât în fuga mea nebună spre ieşirea din infern "mi s-au blocat picioarele"... Prietenii ştiu cum! ;))
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu