despre ipocrizie şi alţi demoni

Ipocrizia este un fenomen des întâlnit în regnul omenesc. La nivel declarativ este şi blamat de toată lumea - începând cu vedetele sau persoanele publice, care cel mai des la întrebarea "ce deteşti cel mai mult la un om?" răspund "ipocrizia", şi terminând cu oamenii cu care ne înconjurăm zi de zi. Şi spun la nivel declarativ pentru că de fapt toţi oamenii sunt puşi la un moment dat în situaţia ingrată de a fi ipocriţi. Când mă gândesc la ipocrizie, iau în calcul toate formele ei, subtile sau pregnante, începând cu genul de oameni care ies lamentându-se de la fiecare examen pentru ca mai apoi să termine şefi de promoţie şi până la forme mai grave ale acestei hibe. Cum e, însă, să trebuiască să fii ipocrit? Să fii nevoit să minţi fără să vrei? Mă gândesc că trebuie să fie tare neplăcut. Cum e să te mănânce pielea de atâta ipocrizie şi să simţi că emani falsitate prin fiecare por? Cum e să te simţi atât de prost încât să-ţi vină să intri în pământ de ruşine sau să strigi în gura mare ce te macină indiferent de consecinţe? Cum e să nu poţi privi oamenii în ochi pentru că te simţi grav cu musca pe căciulă? Cum e să fii nevoit să renunţi la ceva care îţi face plăcere doar ca să scapi de sentimentul apăsător şi de o situaţie penibilă pe care doar aşa o poţi evita? Ce e de făcut dacă te simţi ipocrit şi asta nu depinde numai de tine? Pentru că deşi ai vrea să faci ordine în scenă, în piesa asta nu tu joci rolul principal.