una rece, una... prea calda

... după principiul ăsta am funcționat eu azi... mă rog, de fapt, deja ieri...
Am trăit în extreme.
Întâi de toate dimineața nu am avut nici apă caldă, nici căldură... așa încât am fost și nespălată și înfrigurată și în gură cu toate înjurăturile pe care le-am asimilat în timpul vieții. Nici o secundă nu mi-a trecut prin cap zicala aia cu „ai grijă ce-ți dorești”. Tot ce vroiam erau câțiva stropi de apă caldă și niște calorifere măcar călduțe. Și iată că minunea s-a produs: după vreo 2 ore de așteptare, caloriferele au început să duduie furtunos, geamurile s-au aburit, iar mie îmi era deja prea cald. Însă degeaba am dat eu caloriferele pe 1 că ele încă se mai încălzeau. În fine, mi-am zis să nu-mi bat capul cu asta și să mă bucur totuși și de apa caldă. Zis și făcut. Doar că acum era atât de fierbinte încât era imposibil s-o apropii de tine. În zadar am întors robinetul până la capăt spre bulina albastră, adică rece... tot fiartă venea. Și uite-așa a trebuit să mai aștept o oră până când s-au făcut reglajele necesare.
Evident, cu așa o succesiune de evenimente neașteptate, eram în întârziere la minunatul curs de mass-media (despre care am scris mai devreme). În stația de autobuz m-am decis că ar fi bine să iau taxiul. Erau 3 taxiuri prezente la datorie. M-am dus la primul, am deschis portiera, domnul taximetrist m-a privit foarte intrigat, ca și cum m-ar fi întrebat: „cum îți permiți să mă deranjezi tocmai când citesc ziarul?”. Mi-a spus arțăgos nevoie-mare că nu e liber și mi-a întors spatele.
Nu-i nimic, imi zic, nu e singurul taxi din stație. Merg la următorul și primesc același tratament. Singura diferență era că primul citea ziarul, iar ăsta își „aștepta femeia”. Deja le altoisem și ăstora niște urări strămoșești și eram convinsă că nu mai ajung nicăieri. Dar cum speranța moare ultima încerc și la cel de-al 3-lea taxiu'. Victorie!! Acesta era liber. M-am urcat în taxi într-un extaz aproape mistic și i-am zis unde să mă ducă. Din greșeală, am menționat și că mă grăbesc... și atât mi-a trebuit. Tot drumul am fost un fel de minge de ping-pong pe bancheta din spate, cu sufletul mai mic decât un purice, mai mic decât orice și cu o vagă speranță că voi ajunge totuși întreagă la destinație. La urma urmei, se pare că omul gonea ca nebunul prin oraș pentru că îmi înțelesese graba... bunăvoință avea, nu pot să zic că nu. Și, după cum observați, sunt încă întreagă ca să povestesc.
La întoarcere acasă am nimerit într-un autobuz prea plin și, cu toate astea, prea rece, dar salata de ton mi-a ieșit delicioasă și ea nu a fost prea caldă... doar prea mare :D.