Homo Ludens

Sunt fericita posesoare a unei cărţi fascinante. Poveştile şi spiritul ludic nu au limită de vârstă:

Vă dăruiesc o poveste cât se poate de postmodernă despre Prinţesa de Zulu Zazu:

" Zaza de Zulu Zazu adoră rochiile fru-fru, favoriţii şi toaletele pe care şi le cumpără, boţite gata, de la solduri. Unii susţin că-i neglijentă, că-i şlempătă şi fără gust. Ea, însă, dă din umeri şi-i ignoră pe proştii care nu văd just ce-i aia originalitatea...

Ea adoră fanfara din Alger şi bambula, java-n trei timpi, ba chiar şi dansuri brambura. Zaza zâzâie (dar nu de zor), ceea ce-i face să zâmbească-n sinea lor pe zerovalenţii lenţi la minte. Se bucură de nostimade şi-i plac oamenii necumsecade ".

Mulţu! :)

cum (mi-)am petrecut earth hour ?

La început mi-a fost teamă. Cu febra mea demonică nu eram prea lămurită dacă salvez Pământul sau mai mult rău îi fac. Dar m-am conformat ca un pământean responsabil şi am închis toate aparatele consumatoare de energie. Mi-am administrat în linişte şi întuneric fervexul şi am întâmpinat ceva dificultăţi în găsirea algocalminului. Trebuie să recunosc că m-am folosit de lumina telefonului (dar nebăgat în priză! :P) pentru asta.

Şi cum mă plictiseam eu aşa, m-am gândit să arunc o privire peste gard într-un spirit pur românesc. Cu această ocazie am observat că trăiesc într-un cartier foarte ne-ecologist... 6, în speţă. Acest fapt m-a mâhnit. Pe lângă asta, m-am întristat şi pentru că nu puteam petrece Zei Auăr Of Zei Ărt cum se cuvine, afară. Deosebit de neinspiraţi viruşii ce mi-au cotropit teritoriul de data asta. Cred că nici eu nu sunt o gazdă prea ok.

În fine, în această notă dramatică am tras o duşcă sănătoasă din siropul de tuse aşezat strategic pe noptieră şi m-am băgat în scutece. Evident, după ce toate doftoriile şi-au făcut efectul, am adormit. Dar nu pentru mult timp, când... "knock! knock! ţâr! ţâr!" : "Primiţi cu portocale?". Desigur. Bună dimineaţa! :)

când sunt răcită...

• mi-e frică de haine. Chiar şi cele mai cocolinizate sau lenorizate articole vestimentare îmi provoacă suferinţă. Eşarfele îmi încorsetează amigdalele şi aşa imflamate, tricourile îmi sunt mici oricât de mari ar fi, puloverele îmi zgârie mâinile şi mă înţeapă pe spate, blugii îmi ţin de frig, gecile sunt atât de grele şi de rigide încât s-ar zice că transport bucăţi mari de beton, iar şosetele... ah, şosetele mă împiedică să merg, îmi opresc circulaţia până când picioarele se blochează şi nu mai funcţionează.


• am impresia că trăiesc într-un frigider, de aceea în această perioadă prefer tacâmurile de plastic şi urăsc termometrul.


• nu pot să mă grăbesc. Adică pot, dar oricât de repede aş merge, am impresia că tot pe loc stau sau, în cel mai bun caz, că merg înapoi. Aşa se explică mirarea de pe chipul meu atunci când ajung unde vreau mai repede decăt mi se pare mie că ar trebui.


• aş mânca dulciuri încontinuu şi nu pot să beau cafea.


• mi se pare că vorbesc în gol. Nici măcar eu nu mă pot urmări... ce-aş mai putea cere de la alţii...


• sunt mai inspirată: scriu mai frumos, scriu semeseuri mai haioase, figurinele din plastilină îmi ies mai faine, înteleg lucruri de neînţeles, îmi vin mai multe idei despre orice decât de obicei, observ mai multe amănunte pe stradă, la oamenii din autobuz.


• fac febră musculară de la prea mult tuşit.


• îmi amintesc mereu cum îmi învelea mama, când eram mică, biseptolul în vişinele din gem ca să-l pot înghiţi pentru că era prea mare şi prea amar.

... mda, sunt răcită :(

creative food

Mereu am considerat că şi mâncatul e o artă. Îmi place să cred că merindele arată mai delicios şi sunt mai gustoase dacă sunt aranjate frumos, în forme haioase, asortate cromatic pe farfurie. Desigur, asta stârneşte râsul multor prieteni, dar la final tot ei mănâncă fericiţi aranjamentele :P.

Sunt fericită, însă, căci azi am primit de la Ably (care încă nu are blog), un link despre nişte oameni care apreciază, cel puţin la fel de mult ca mine, creativitatea gastronomică ;))

Fereşte-mă, Bărbosule, de reparaţii!

... sau, cum bine zice Mircea Badea, trăim în România şi asta chiar ne ocupă tot timpul! Da, din tot sufletul, da! Azi m-am simţit ca în Moartea domnului Lăzărescu.

Aflându-se în perioada bolilor copilăriei, leptopul meu s-a îmbolnăvit... destul de grav. Cu lacrimi în ochi şi îngrijorare la corazon, am fugit repede la un service Dell în Bucureşti. Şi aici a început uimitoarea aventură. Domnii de la Bucu mi-au spus că trebuie să merg la service cu certificatul de garanţie şi cu factura, evident, în oraşul din care am cumpărat leptopul, adică Braşov. Bun, vreau - nu vreau trebuie să merg acasă. Ajung la service-ul din Braşov. Domnul de aici, mai zâmbăreţ şi mai amabil, îmi explică că nu poate să-l vindece pe Dellie pentru că avem o problemă la certificatul de garanţie: seriile nu corespund, aşa că trebuie să merg la Media Galaxy să-mi dea ăia un certificat valid. Ok! Iată-ne ajunşi, cu mic - cu mare, om şi leptop, la Media Galaxy. Ce vedem aici? Mulţi juni, care mai de care mai aiuriţi (ca să le zic frumos!), hlizindu-se în găşti mari şi găşti mici. Atac gaşca de la casă, le explic problema, iar ei îmi spun că nu au cum să mă ajute pentru că certificatele vin în cutii cu tot cu leptopurile, daaaar... în nemărginita lor mărinimie mă îndrumă totuşi spre "colegii de la leptopuri". În drum spre colegii care erau îngrămădiţi în spatele raionului, dau peste un alt tânăr semeţ pe care îl abordez încrezătoare. El nici nu se uită la mine, dar zice: "Nu mă interesează. Eu nu sunt de la leptopuri. Mergi la colegii de acolo". Prima propoziţie, cel puţin, m-a zgâriat grav pe timpan. În fine, ajung la ultima ţintă. Băieţii ascultă, se uită unul la altul, dau din umeri şi nu ştiu ce să facă. În cele din urmă se hotărăsc. Îmi iau leptopul din braţe, copiază cu pixul seria de pe el pe certificat, pun o ştampilă şi îmi întind încântaţi hârtia. Plec, dar pe drum observ că ştampila de pe factură şi cea de pe "noul" certificat sunt diferite: una de Altex, cealaltă de MG. Îmi trec prin minte cele mai sumbre scenarii, ocazie cu care mă întorc din drum şi îi întreb pe băieţii veseli "Care e faza?". Mă edific că sunt acelaşi lucru şi, întoarsă la service, încerc să-l lămuresc şi pe domnul doctor de leptoape. Dar el nu se lasă aşa uşor şi mă ţine în suspans cât face copiile xerox ale preţioaselor documente care m-au făcut să străbat Braşovul de la un capăt la altul de câteva ori. În cele din urmă, mă înştiinţează că "abia mâine, poate" îl operează pe Dell şi că nu ştie cât va dura recuperarea...

După ce am vizionat Moartea domnului Lăzărescu, m-am gândit de multe ori că de fapt omul nu a murit, ci s-a sinucis între atâtea drumuri... azi, am început să-mi dau dreptate.

plain-speaking

In Londra se poarta mesajele directe!

Stonewall este o organizatie profesionista de lobby fondata in 1989. De la infiintare si pana in prezent s-a implicat intr-o serie de campanii de educare in spatiul britanic privind probleme de sanatate, civil partnership, egalitate la locul de munca. Din 11 februarie 2008, desfasoara o campanie impotriva discriminarii homosexualilor. 600 de billboard-uri cu mesajul Stonewall au fost raspandite pe teritoriul Marii Britanii. Cum arata ele? Big and Bold!

second chance

Cine spune că proverbele românești nu-s ok sau nu-s adevărate se înșeală amarnic. M-am tot convins până când azi am atins apogeul convingerii că „lupu-și schimbă părul, dar năravul, ba!”. Și tot azi m-am convins că faza cu „toată lumea merită o a doua șansă” e doar o mare vrăjeală.
De fapt, oamenii nu se schimbă, ei doar renunță la unele obiceiuri (proaste), dar nu de tot, ci doar pentru a le înlocui cu altele... și mai proaste dacă se poate. În realitate, oamenii nu devin mai buni, mai inimoși, mai cinstiți, așa cum ne mint unii în filme. Nu, în realitate, suntem simțiți sau nesimțiți, serioși sau neserioși, generoși sau avari, cinstiți sau mincinoși. Nu ne schimbăm, ci doar ne perfecționăm caracterul. Dacă mințim, de exemplu, o vom face mereu mai bine, mai senin, mai nonșalant, până când ni se va părea chiar normal.
Și dacă tot nu ne schimbăm, de ce ar trebui să ne acordăm atâtea șanse?! E o pierdere de timp. Cazurile în care se pune problema, cu adevărat, a unei second chance sunt foarte rare și mega-excepționale. În rest, dacă îți trece prin cap alternativa asta, ești luat de bun, de prost, dar cel mai adesea de prost de bun.
În această ordine de idei, eu cred că dacă ai o șansă trebuie să profiți de ea pentru că probabil n-ai să mai primești vreuna pentru că nu meriți. There should be no such thing as second chance! Și doresc să mulțumesc pe această cale tuturor celor care au contribuit, după puteri, la această concluzie!

conversații

Întrucât mi se terminase bateria la ascultătorul de muzici și mă plictiseam groznic de tare în autobuz, azi n-am avut de ales decât să ascult „muzica oamenilor”... Știu că nu-i frumos, dar cum peisajele urbane le știam pe de rost, am ciulit urechile la conversațiilor colegilor de autobuz. Am inventariat următoarele:

Două doamne își povesteau reciproc telenovelele și ultimele bârfe din Can-can (așa am aflat că Andreea Marin o să-și boteze în curând odrasla și că Mihaela Rădulescu s-ar putea să fie însărcinată căci s-a cam îngrașat...). Una dintre doamne alesese ruta cea mai lungă spre casă. A renunțat la metrou pentru buluceala din autobuz numai să nu ajungă acasă mai repede pentru că era ziua soacrei și ea era un fel de master of ceremony și trebuia să gătească pentru festin.

Două adolescente se mândreau cu ultimele achiziții de la reduceri „Da, fată, sunt piele și pe dinăuntru, și pe dinafara, peste tot, și pentru că era 1 martie am mai primit o reducere de 18%, deci am dat doar 130 de roni pă ei!”

Două măicuțe, care îi tot dădeau în spatele meu cu Sf Duh și cum „dă Domnul la toată lumea după cât merită”, erau agresate auditiv de doi juni turmentați, care foloseau „băga-mi-aș p**a” în loc de semne de punctuație. Și propozițiile lor erau mai mult cu puncte-puncte, dacă înțelegeți ce vreau să spun :D.

În fața mea era un specimen din acela care poate spune fără nici o jenă „i can see the other me, he wants to be my friend”. El purta un monolog în care îl făcea „bandit” pe șoferul care conducea prea încet, oprea în fiecare stație, și, culmea!, și la fiecare semafor roșu. Tot el zicea că „ trăim într-o lume bolnavă!”(mare minciună nu spunea...).

Dar de cea mai desăvârșită formă de comunicare am avut parte fix în fața gării. Un domn generos rupea mărunt o pâine întreagă unor porumbei. După ce a terminat de fărâmițat, le-a urat cu toată gura porumbeilor: „Hai, mergeți la haleală! Poftă bună!”.

Ei, ce-i drept, nici așa fără muzică nu m-am plictisit foarte tare cu toate poveștile astea adunate. Și, in plus, mi-am dezvoltat spiritul civic și m-am pus la curent cu ultimele preocupări ale oamenilor. Cred că până la urmă sunt un bun ascultător...

să dăm curs discursului

Azi la cursul de Arta și tehnica discursului a fost o atmosferă foarte haioasă. Am făcut exerciții de elogiere și blamare a unor colegi. Deloc ușor, mai ales, dacă nu știai prea multe despre colegul respectiv sau trebuia să blamezi pe cineva pe care apreciezi; sau, mai aiurea, să blamezi pe cineva pe care nu-l cunoști și nu știi cum reacționează, chiar dacă era vorba de un simplu exercițiu.
Tocmai din aceste motive atmosfera devenise cam tensionată la un moment dat. Lumea se cam codea să iasă în fața amfiteatrului și să dea frâu liber improvizației. Toți erau cu ochii pe ceas să vadă dacă mai apucă să fie supuși „torturii” sau scapă nevătămați de data asta.
Aceasta situațiune mi-a adus aminte de orele de matematică din generală când proful ne trecea la tablă să rezolvăm exerciții mult prea încâlcite, în ordinea băncilor. Toată lumea era cu ochii pe ceas să vadă dacă apucă să-i mai vină rândul o dată. Mai erau unii care apelau la tot felul de șiretlicuri... îi rugau pe colegii dinaintea lor să se „încurce” la tablă ca să mai treacă timpul până explica proful ce și cum se întâmplă cu fracția, cu X-ul. Recunosc, trișam și eu câteodată: fie mă faceam că „uit” să ies la tablă, evident fiind prea absorbită de rezolvarea exercițiului în caiet; fie mă ascundeam sub bancă să nu mă vadă și să-și amintească de mine. Cea mai clasică era scuza de mers la toaletă, atât de clasică era încât nici nu prea mai funcționa... Oare să-l elogiem sau să-l blamăm pe prof pentru că și-a dat seama?!

"Breaking the Ice" sau o campanie cu efect

Aflându-mă în plină perioadă de cercetare pentru licență și alți demoni academici, am aflat foarte multe chestii despre conflicte și încercările de rezolvare ale acestora. Una dintre campaniile care mi-a atras atenția se numește „Breaking the Ice”. Campania a fost inițiată de o organizație non-profit și e un exemplu elocvent pentru comunicarea mesajelor păcii la nivel individual.
Miza campanie este foarte simplă: și cei mai mari dușmani pot să spargă gheața prejudecăților și ostilităților, descoperind și clădind o bază interculturală comună.
Cum se face? Se aleg câteva bucăți de indivizi pasionați de sporturi extreme din zone ale globului aflate în conflict sau foarte diferite, se aduc la un loc și li se dă un task plin de adrenalină.
Prima expediție de acest fel a avut loc în 2004 și a avut ca participanți 4 israelieni și 4 palestinieni, care trebuiau să cucerească Everestul. Desigur, acesta era scopul declarat, dar misiunea principală era ca acești oameni să se descopere, să se învețe și să găsească un fundament comun, să pună bazele unor relații care să demonstreze la nivel simbolic că aceste națiuni pot conviețui în pace. Unul dintre participanții israelieni era un veteran al forțelor speciale armate, iar 2 dintre palestinieni foști activiști ai Fatah. Deci misiunea nu era una deloc ușoară. Cu toate acestea, expediția a fost marcată de evenimente simbolice - arborarea comună a celor 2 steaguri în momentul cuceririi vârfului Everest sau citirea unei declarații de susținere a unei soluții non-violente pentru încheierea conflictului din Orientul Mijlociu. Deci, se poate!
Din 2004, aceste expediții au loc în mod constant, iar rezultatele favorabile nu întârzie să apară. Eu cred că succesul acestei campanii stă, în primul rând, în entuziasmul cu care s-au pornit aceste acțiuni... pentru că, nu-i așa, „nothing great was ever achieved without enthuziasm” !! Și mai cred că am putea să ne (pre)ocupăm cu toții mai mult de activitatea asta de breaking the ice in our every-day lives :) !

mi-ar plăcea...

... să văd și la noi, în locul anostelor și prost-inspiratelor statui, genul ăla de monumente care să transmită cu adevărat ceva, pentru care să-ți vină să te oprești din drum măcar 5 minute să vezi despre ce e vorba și care să te facă să tresari măcar pentru o nano-secundă. Unul dintre preferatele mele este ăsta:



Adică "Shoes on the Danube". E în Budapesta, pe malul Dunării și este un monument dedicat evreilor uciși în timpul Holocaustului și aruncați în Dunăre. L-am văzut și vara și iarna și are aceeași forță de atracție. Nu prea îți vine să treci pe lângă el și să nu te oprești...