Azi la cursul de Arta și tehnica discursului a fost o atmosferă foarte haioasă. Am făcut exerciții de elogiere și blamare a unor colegi. Deloc ușor, mai ales, dacă nu știai prea multe despre colegul respectiv sau trebuia să blamezi pe cineva pe care apreciezi; sau, mai aiurea, să blamezi pe cineva pe care nu-l cunoști și nu știi cum reacționează, chiar dacă era vorba de un simplu exercițiu.
Tocmai din aceste motive atmosfera devenise cam tensionată la un moment dat. Lumea se cam codea să iasă în fața amfiteatrului și să dea frâu liber improvizației. Toți erau cu ochii pe ceas să vadă dacă mai apucă să fie supuși „torturii” sau scapă nevătămați de data asta.
Aceasta situațiune mi-a adus aminte de orele de matematică din generală când proful ne trecea la tablă să rezolvăm exerciții mult prea încâlcite, în ordinea băncilor. Toată lumea era cu ochii pe ceas să vadă dacă apucă să-i mai vină rândul o dată. Mai erau unii care apelau la tot felul de șiretlicuri... îi rugau pe colegii dinaintea lor să se „încurce” la tablă ca să mai treacă timpul până explica proful ce și cum se întâmplă cu fracția, cu X-ul. Recunosc, trișam și eu câteodată: fie mă faceam că „uit” să ies la tablă, evident fiind prea absorbită de rezolvarea exercițiului în caiet; fie mă ascundeam sub bancă să nu mă vadă și să-și amintească de mine. Cea mai clasică era scuza de mers la toaletă, atât de clasică era încât nici nu prea mai funcționa... Oare să-l elogiem sau să-l blamăm pe prof pentru că și-a dat seama?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu