la nuit des publivores

Profil de devoratoare de publicitate:




Jurnal de bord:

Pentru început ne-am aprovizionat cu muuuulteee lichide, nişte locuri strategice şi ceva voie bună - mulţumesc Roxanei că mi-a produs lacrimi azi-noapte... dar de râs :).

A urmat o zbenguială pe ritmuri shukare şi colective... fără Tamango de data asta, dar cu Mirela Mihalache:




După momentul de baila-baila, ne-am limpezit bine ochii, ne-am pregătit zoom-ul, ne-am aşezat comod şi s-a dat play. Un foarte scurt rezumat al constatărilor noastre ar suna cam aşa:


- cele mai haioase spoturi au fost pentru Durex şi Audi A4
- cele mai touching - pentru SIDA, friendship şi Amnesty International
- cehii fac reclame miştoace
- există foarte multe spoturi cu şi despre fotbal
- cea mai egoistă şi cvasi-meschină reclamă a fost pentru Gillette (asta într-un episod viitor)
- Roxanei i s-a părut extrem de "zoofil" spotul de la Orangina
- mie mi-a plăcut sincronul tipelor asiatice dintr-un spot Adidas
- creativitatea o ia uneori prea razna
- în sală a fost prea cald, iar unii oameni prea nesimţiţi
- una peste alta, a fost o vineri noapte reuşită :)

În continuare my top 3 de azi-noapte:










Pam-pam!

for the one who'll never let you down

is it fair
to be caught in the middle
is it fair
to be shaped by your needs,
is it fair
to be told but not be listened
when it hurts

is it fair
to quit life for a living
is it fair
to be safe but not close
is it fair
to deny when you can't reach
the outside world

for the friend you haven't met
for the smile that never ends
for the one who'll never let you down
it is fair

is it fair
to become a survivor
to forget how to listen your heart
is it fair
to stay out of your trouble
can't forget

for the friend you haven't met
for the smile that never ends
for the one who'll never let you down
it is fair

is it fair to pretend that you live
without fearing your guilt or your needs
can you give the best in all, for free ?

is it fair?

love story

Așa se vede de la cei mici:



Și așa se vede de la cei mari:

Mulţumesc! vol. Zen

Mulţumescul Zen este pentru o persoană importantă, nu spui care, întâlnită pe plaiurile mistico-magice ale FCRP... O persoană cu rol "desăvârşitor" în existenţa mea protoplasmatică şi asupra habitusului meu interior :P.

- pentru că a contribuit prin forţe proprii la fondarea castei genialilor în anul 1
- pentru toate colaborările trainice din cariera studenţească
- pentru că a fost cel mai exigent filtru între mine şi coordonatorul de licenţă
- pentru cursuri suplimentare de irakologie
- pentru consultaţii politologice prin toate mediile posibile
- pentru încurajări şi şuturi în fund
- pentru zile frumoase în parcuri cu miros de copilărie
- pentru dezvoltarea unui adevărat vocabular zen
- pentru că mi-a salvat arhiva de mess ;))
- pentru sesiunile de shopping zen
- pentru că împărtăşim aceeaşi dilemă existenţială
- pentru dezvoltarea capacităţilor telepatice, salvând astfel multă energie comunicaţională
- pentru aprovizionarea cu covrigi şi eugenii înainte de cursul de MP
- pentru toate sticlele de cola şi apă share-uite
- pentru pasiunea nemărginită pentru calciu şi goa ;))... la care îmi asum contribuţia :P
- pentru miştouri nimerite şi râsete prelungite
- pentru că a înfruntat eroic de atâtea ori calvarul din 41
- pentru că nu se teme de testele cu prinţese şi Dalai Lama
- pentru că am împlinit câteva vise împreună
- pentru că, deşi încă nu ştie, şi el visează frumos
- for being a real zen friend :)... şi pentru multe altele ;)!

Mulţumesc, domnule dictator imperator augusti fili Paul! ;;)

despre ipocrizie şi alţi demoni

Ipocrizia este un fenomen des întâlnit în regnul omenesc. La nivel declarativ este şi blamat de toată lumea - începând cu vedetele sau persoanele publice, care cel mai des la întrebarea "ce deteşti cel mai mult la un om?" răspund "ipocrizia", şi terminând cu oamenii cu care ne înconjurăm zi de zi. Şi spun la nivel declarativ pentru că de fapt toţi oamenii sunt puşi la un moment dat în situaţia ingrată de a fi ipocriţi. Când mă gândesc la ipocrizie, iau în calcul toate formele ei, subtile sau pregnante, începând cu genul de oameni care ies lamentându-se de la fiecare examen pentru ca mai apoi să termine şefi de promoţie şi până la forme mai grave ale acestei hibe. Cum e, însă, să trebuiască să fii ipocrit? Să fii nevoit să minţi fără să vrei? Mă gândesc că trebuie să fie tare neplăcut. Cum e să te mănânce pielea de atâta ipocrizie şi să simţi că emani falsitate prin fiecare por? Cum e să te simţi atât de prost încât să-ţi vină să intri în pământ de ruşine sau să strigi în gura mare ce te macină indiferent de consecinţe? Cum e să nu poţi privi oamenii în ochi pentru că te simţi grav cu musca pe căciulă? Cum e să fii nevoit să renunţi la ceva care îţi face plăcere doar ca să scapi de sentimentul apăsător şi de o situaţie penibilă pe care doar aşa o poţi evita? Ce e de făcut dacă te simţi ipocrit şi asta nu depinde numai de tine? Pentru că deşi ai vrea să faci ordine în scenă, în piesa asta nu tu joci rolul principal.

17 iunie

Ieri a fost o zi mare, lungă şi frumoasă. Ca absolvenţi de facultate ne-am văzut eforturile încununate de predarea lucrării de licenţă. De la primele ore ale dimineţii ne-am adunat forţele, am înfruntat căldura şi mijloacele de transport în comun cu scopul unic de a scăpa şi de această formalitate. După ce ne-am văzut cu sacii în căruţă, a început marea aventură.
Personaje principale, într-un moment de respiro în curtea FCRP:

Niki Superstar

Paul Sensei

subsemnata

Niki îşi încearcă talentul de fotograf:



Momente de tandreţe:




Rememorarea, la cererea "expresă" a Nikitei, a momentelor studenţeşti:




Practicing for the next level:



Următoarea oprire - Galeria 115 - Niki faţă în faţă cu arta digitală:





La primul contact cu Photoshop-ul şi tableta grafică:



Sub atenta supraveghere a lui Paul:


Rezultatul:



Aici ne-a placut cum scrie:



Pentru că suntem oameni de bine ni s-au alăturat rând pe rând:

Tudor aka băiatul care fumează prea mult

Cristi aka dl. Blană

Roxana

Next stop: Cişmigiu - concurs de desene pe asfalt:

Niki şi Paul

eu

Juriul deliberează:


Tough decision:


The winner is......... Niki, but fair-play rulz:


Fair share of playground for everyone:




Un moment tensionat, de critică:


O bine-meritată bere (pentru cei mari) şi limonadă (pentru cei mici):





End of story! Pentru mai multe detalii şi alte impresii - click.

aventuri ceferiste

După destul de mult timp am călătorit din nou cu trenul. Ruta: Braşov - Bucureşti. Tip tren: accelerat.
Pentru că de aproximativ 1 an se tot lucrează cu drag şi spor la căile ferate române pe ruta mai sus menţionată s-au scos din circulaţie o grămadă de trenuri... în principal, rapide. Aşa încât nu am avut de unde alege decât între 2 accelerate, unul mai jegos decât celălalt. Întrucât ştiam cum stă treaba cu acceleratul dinspre Sighetu Marmaţiei mi-am luat bilet la clasa 1. Mă gândeam că o fi mai curat şi mai liber şi că nici n-o să pută a brânză şi alte alimente. Dar, spre surprinderea mea, lucrurile nu au stat deloc aşa. Vagonul de clasa 1 avea acelaşi miros îmbâcsit, aceleaşi cotiere rupte, acelaşi gunoi lipsă, aceleaşi banchete slinoase... tapiţate, dar slinoase, totuşi. Compartimentul în care aveam loc s-a umplut rapid. Personaje care mai de care mai interesante: un nene care a dormit tot drumul, un băiat care încerca să înveţe pentru licenţă dar era întrerupt de telefonul ţârâitor din 10 în 10 minute, un băiat cu aer de macho şi uşoare tendinţe metrosexuale, care fusese, probabil vreo 2 veri în State şi căpătase un delicat accent americanizat, un domn care îşi răsfoia ziarele în cel mai zgomotos mod cu putinţă şi un tip care vorbea într-una la telefon. Pseudo-americanul a prestat vizionarea a 2 filme de care s-a bucurat şi tipul de lângă. Erau din când în când întrerupţi de telefoanele prietenelor lor cu care se pare că aveau ceva probleme, la fel ca şi băiatul care se făcea că învaţă. La un moment dat, întreg compartimentul îşi rezolva problemele sentimentale cu ajutorul nepreţuit al Orange, Vodafone şi alţi competitori. Din toate cele 4 colţuri ale cutiuţei pe care eram nevoiţi s-o împărţim se auzeau vorbe dulci: "Da, bineînţeles că şi mie mi-e dor de tine", "Hai nu mai fii supărată, ajung imediat şi mă revanşez", "Dar tu de ce nu mă suni niciodată? De ce aştepţi să te sun numai eu şi apoi tot tu mă faci indiferent?", "Eu te pup mai tare", "Abia aştept să ne vedem".
Ajunsesem pe la Ploieşti când îmi terminasem de scanat revista şi mă pregăteam să încep o carte chiar despre călătorii. 3 dintre colegii de compartiment coboară. Eram foarte entuziasmată că se face mai linişte şi o să pot devora în tihnă filele cărţuliei mele. Când deodată, val-vârtej, intră nişte specimene ploieştene şi iau cu asalt locurile libere. Primul îşi trânteşte în cel mai barbar mod posibil bagajele, al doilea este fiul primului, deşi nu pare - o specie ciudată de emo-cocalar, iar al treilea are alura unui chirurg, o privire crâncenă şi mânuieşte cu grijă o cutie cu scule. Imaginaţia mea o luase puţin razna şi mă simteam ca într-un film în care se pregăteşte detunarea trenului. După ce ies din transă din cauza tusei scârboase a unuia dintre noii călători încep să mă acomodez cu noul mediu. Barbarul se aşezase chiar în faţa mea. Purta o cămaşă de nylon semi-transparent bine vârâtă în pantalonii prea strâmţi, tuşeşte, se scobeşte în nas şi se joacă pe telefonul ale cărui taste posedă un sunet asurzitor. Lângă el, fiul ascultă Sepultura, îşi netezeşte tacticos tricoul cu inscripţii sataniste şi îşi fixează privirea goală într-un punct fix. Ambii posedă Nokia N 95 pe care le expun cu ostentaţie.
Am coborât mai nerăbdătoare ca niciodată din tren... atât de nerăbdătoare încât în fuga mea nebună spre ieşirea din infern "mi s-au blocat picioarele"... Prietenii ştiu cum! ;))

despre riscuri şi responsabilităţi

Riscurile şi responsabilităţile sunt nişte chestii de care ne lovim cu toţii la un moment dat. Ce putem face cu ele? Unul dintre lucrurile cele mai importante este să ni le asumăm. E mare lucru să faci asta! Nu sunt prea mulţi oameni în ziua de azi care să-şi asume riscuri, mici sau mari, pentru a descoperi că se poate şi altfel sau că există o variantă mai bună sau mai proastă sau că o afacere merge sau nu. Cred că vorba aia cu "cine nu riscă, nu câştigă" îşi are dramul ei de adevăr. Uneori chiar trebuie să rişti, să pluteşti într-o stare de inconştienţă şi să vezi ce iese. Oamenilor, însă, le e frică de risc, de eşec, de ţepe, fără să-şi dea seama că orice decizie pe care o iau implică un risc: dacă facultatea pe care am ales-o nu e chiar atât de faină cum cred eu? Dacă laptele ăla e mai bun decât celălalt? Dacă n-o să-i placă darul meu?... şi tot aşa. Riscurile sunt la fiecare pas, în gramaje diferite. Ne asumăm cel puţin câte un risc în fiecare zi, chiar în momentul în care ieşim din casă. Singura diferenţă dintre riscurile mici şi riscurile mari este că pe primele aproape că nu le mai sesizăm. Când, însă, în joc e pusă o miză mai mare, începem să învârtim problema pe toate părţile, aplicăm teorii, scoatem rădăcini din esenţă, ne afundăm în swot-uri complicate pentru că la facultate am învăţat că orice este un proiect... Cu alte cuvinte, pierdem o grămadă de vreme făcând socoteli şi potriviri, în loc să trăim, să alegem corect şi să ne bucurăm de alegere sau să alegem greşit şi să învăţăm din greşeală.
Şi sunt cu atât mai puţini oamenii care îşi asumă responsabilitatea pentru ce fac, ce greşesc, ce simt, ce spun, ce încep. E mai "bine" şi mai comod să arunci pisica în curtea vecinului, să te eschivezi, să te faci că nu se întâmplă nimic sau să-l iei pe "nu ştiu" în braţe. Mi se pare că a nu-ţi asuma responsabilitatea este ca şi cum te-ai minţi singur, ca şi cum ţi-ai fura singur căciula şi nu mi se pare deloc constructiv. La fel de ineficient mi se pare şi să-ţi autocenzurezi zvâcul care te îndeamnă să faci ceva (să-ţi asumi un risc)... este ca şi cum te-ai opri la jumătatea drumului. Eu cred că asumarea riscurilor şi responsabilităţilor ţine de caracter şi de auto-educaţie. Ce te faci, însă, când îţi vine să-ţi asumi tu riscul şi responsabilitatea altcuiva doar ca să-l scapi de corvoada asta, să-l scuteşti de socoteli, de analize şi de managementul riscului şi să-i "dai timp" să trăiască? Păi... nu prea poţi să faci nimic, din păcate. Poţi doar să aştepţi să-şi facă curaj... And now we wait!

happy kid-day!

Pentru fiecare om există o viaţă. Însă fiecare îşi alege lucrurile de care să se bucure, oamenii pe care să-i iubească, visele pe care să le împlinească. Îndrăzneşte să-ţi imaginezi, îndrăzneşte să lupţi, îndrăzneşte să crezi că dacă vrei, poţi! Şi nu uita că dreptul de a fi copil nu ţi-l ia nimeni... poţi oricând să mănânci îngheţată în parc, să te dai pe leagăn, să-ţi cumperi vată de zahăr şi creioane colorate, să dansezi şi să cânţi, să-ţi pui cireşe la urechi... toate acestea cu mirosul copilăriei tale! Oricare ar fi jocul singura condiţie e să te joci frumos! Pentru că în primul rând contezi tu... şi apoi ce e în jurul tău! La mulţi ani copilului din tine!