Şi am plecat azi la drum întru recuperarea taxei de admitere despre care ziceam aici. Şi a fost de-a dreptul o călătorie iniţiatică. Şi nu s-a făcut lumină.
Am ajuns la Facultatea de Drept şi, evident, m-am dus cu chitanţa la casierie. Doamna de acolo îmi zice că nu am venit la casieria bună şi că trebuie să merg pe celălalt hol. Care hol? întreb, căci era a doua oară când intram în facultatea aia. Cu un imens sictir îmi răspunde: ăla paralel, şi pleacă de la ghişeu. Descopăr pasajele "secrete" şi tenebroase care mă conduc spre casieria generală. Dar surpriză (sau nu!) nici aici nu eram pe drumul cel bun. Trebuia mai întâi să merg la serviciul financiar de la camera 26 (care nu era numerotată).
Ajung şi acolo şi dau peste un birou tipic românesc în care secretarele, în timpul programului lor şi aşa scurt, se prăjitureau şi ciocneau nevoie-mare cu cafea. M-am simţit prost că le-am întrerupt ospăţul şi nici ele nu m-au iertat. Mi-au vârât sub nas o cerere şi m-au trimis în alte 3 birouri de pe cele 2 holuri paralele să mai culeg nişte bonuri, chitanţe, fişe şi alte 1000 de hârţoage.
Fac rapid un slalom printre birouri, holuri, secretare şi contabile care mai de care mai binevoitoare. Ajung înapoi în biroul-cafenea care se pregătea spornic de închidere. Aici mi se verifică hârtiile, se capsează, se pune o ştampilă şi sunt trimisă, din nou, în alt birou pentru a 1001-a semnătură. Deja pierdusem aproape 2 ore pe acolo. Mă reîntorc la party people care încep să-şi paseze hârtiile culese de la una la alta. Într-un final apoteotic hârţogăraia ajunge în mâinile doamnei Mariana care se uită ca o zână la mine şi îmi spune: Îmi pare rău, dar nu am scos banii din contul BCR. Să vă întoarceţi miercuri între 12-14 după bani.
Nu că n-ar fi putut să-mi spună asta de la început ca să nu mai pierd şi ziua de luni pe holurile paralele şi să le fac pe toate miercuri...
Încep să mă gândesc dacă nu cumva acest traseu alambicat a fost minuţios pus la punct ca între atâtea drumuri şi mutre acre să-ţi piară cheful de a-ţi recupera banii ?!?!
Later edit: Am fost miercuri din nou în excursie şi de data asta am izbândit. Aleluia!
luni, 29 septembrie 2008
coincidenţe de weekend
Nu putem spune că este o coincidenţă că a fost weekend pentru toată lumea. Şi nici că a fost o vreme shitty afara. Însă faptul că foarte multă lume cunoscută a ales ca destinaţie de weekend paturile pufoase de la Ikea se înscrie la capitolul Coincidenţe. Dacă mi-aş fi propus ca într-o săptămână să mă întâlnesc cu toată lumea peste care am dat sâmbătă acolo, n-aş fi reuşit. Un tur de forţă prin Ikea a fost suficient ca să revăd lume cu care nu mă văzusem de 3 luni.
Dar şi mai mare coincidenţă a fost să văd 2 weekend-uri la rând aceeaşi maşină, cu acelaşi număr de înmatriculare, în locuri diferite: mai întâi în centrul Braşovului, apoi în parcare la Ikea şi în cele din urmă în parcarea blocului de vis-a-vis (din Bucureşti). Aşa încât salut respectuos posesorul/ posesoarea autoturismului cu numărul: B 82 GUF, întrucât drumurile noastre se intersectează frecvent.
Tot coincidenţa a făcut că tot weekend-ul să-mi treacă prin faţa ochilor cu obstinaţie literele a, n şi h, în combinaţii diverse, nebănuite şi nelimitate (prietenii ştiu de ce).
Dar, cu singuranţă, cea mai nefericită dintre coincidenţe a fost atunci când am ales acelaşi autobuz în drum spre casă, cu nişte fotbalişti wanna-be. Indivizi care şi-au sunat toată agenda de piţipoance "ca să le vrăjească pentru diseară" şi "ca să vadă care pică". Bineînţeles că nu cunoşteau cazul acuzativ şi foloseau "decât" în propoziţii afirmative. Să nu trecem peste faptul că organul lor cel mai de preţ ţinea loc semnelor de punctuaţie şi că simţeau o nevoie de nestăvilit să-şi întindă picioarele peste plasele de cumpărături ale colegilor de autobuz. A fost cel mai lung drum de weekend spre casă...
Bine am revenit în Bucureşti :-j!
Dar şi mai mare coincidenţă a fost să văd 2 weekend-uri la rând aceeaşi maşină, cu acelaşi număr de înmatriculare, în locuri diferite: mai întâi în centrul Braşovului, apoi în parcare la Ikea şi în cele din urmă în parcarea blocului de vis-a-vis (din Bucureşti). Aşa încât salut respectuos posesorul/ posesoarea autoturismului cu numărul: B 82 GUF, întrucât drumurile noastre se intersectează frecvent.
Tot coincidenţa a făcut că tot weekend-ul să-mi treacă prin faţa ochilor cu obstinaţie literele a, n şi h, în combinaţii diverse, nebănuite şi nelimitate (prietenii ştiu de ce).
Dar, cu singuranţă, cea mai nefericită dintre coincidenţe a fost atunci când am ales acelaşi autobuz în drum spre casă, cu nişte fotbalişti wanna-be. Indivizi care şi-au sunat toată agenda de piţipoance "ca să le vrăjească pentru diseară" şi "ca să vadă care pică". Bineînţeles că nu cunoşteau cazul acuzativ şi foloseau "decât" în propoziţii afirmative. Să nu trecem peste faptul că organul lor cel mai de preţ ţinea loc semnelor de punctuaţie şi că simţeau o nevoie de nestăvilit să-şi întindă picioarele peste plasele de cumpărături ale colegilor de autobuz. A fost cel mai lung drum de weekend spre casă...
Bine am revenit în Bucureşti :-j!
vineri, 26 septembrie 2008
joi, 18 septembrie 2008
a new hope
... era vară ... era o carte chiar bună ... şi o poveste cu potenţial ...
... este ilustrarea perfectă a faptului că există unele lucruri care au mai multă strălucire când rămân imperfecte şi neterminate decât când sunt desăvârşite ...
... there will always be a new hope ...
miercuri, 17 septembrie 2008
sâmbătă, 13 septembrie 2008
dilema zilei
Atunci când un publicitar îţi spune că eşti bun pentru PR, iar un om de PR îţi spune că eşti bun pentru advertising, ce faci?
vineri, 12 septembrie 2008
doamna petrescu şi fjsc
E agitaţie mare zilele astea cu înscrierile pentru master. Printre aspiranţii la un program masteral "nemaipomenit" mă număr şi eu. Şi pentru că toamna a venit cu un dor de schimbare, m-am gândit pentru mai mult de o nanosecundă (de data asta) să schimb fcrp-ul cu fjsc-ul... doar aşa ca să mă joc puţin cu literele.
Zis şi făcut. Încep voiniceşte să-mi pregătesc dosarul pentru admiterea la ID, căci prioritar pentru mine în sezonul toamnă-iarnă-primăvară-vară nu era prezenţa mai mult sau mai puţin obligatorie la cursuri. Mai întâi pierd suficientă vreme şi bani pe la notar ca să-mi legalizez toate cele jdemii de copii care erau necesare. Spre exemplu, n-am înţeles nici până acum de ce aveau nevoie de diploma de bac în original căci era de la sine înţeles că din moment ce posed o diplomă de absolvire a facultăţii, am trecut şi de liceu... În fine. Îmi redactez apoi cu drag şi spor lucrarea pentru admitere. Pun totul în dosarul plic alb şi pornesc ca o floare spre sediul fjsc.
Sunt întâmpinată în curtea facultăţii de grămezi de moloz şi aflu că trebuie să urc pe jos 6 etaje pentru că lifturile nu funcţionează. Îmi zic că nu-i nimic, abia fac mişcare :-j şi apuc să mă delectez cu peisajul. Doar că pe retină îmi rămân coridoare gri şi dezolante. Ajung în cele din urmă la destinaţie - sala 601. Bat la uşă, intru, un băiat cu căştile pe urechi abia dacă ridică ochii la mine. Îl întreb dacă pot să mă înscriu, iar el îmi spune plictisit că da, dar trebuie să aştept să se întoarcă doamna Petrescu. Când ies din nou pe coridor dau de alte 2 individe care aşteptau acelaşi personaj... de o oră! Mă uit la ceas. Mai era cam juma de oră până se termina programul de gravidă pentru dna. Petrescu (9-14).
Mă învârt, mă sucesc, văd că una dintre fetele care aşteptau pleacă în căutarea doamnei. Se întoarce tot singură. Se pare că doamna Petrescu este ocupată. Mă gândesc: "ok, dar cel puţin acum ştie că o aşteaptă nişte oameni". Şi tot aşa mai trece încă o juma de oră, timp în care ratez o altă întâlnire importantă din cauza "importantei" doamne Petrescu. Dau buzna peste tânărul care se dixtra pe internet şi îl întreb dacă doamna mai vine azi, dă din umeri şi zice că dă un telefon după ea.
Într-un final apare şi mult-aşteptata duduie, foarte relaxată şi mirată că suntem atâţia care vrem să ne înscriem. În timp ce aduce cererile pentru înscrieri, menţionează: "doar cei cu 4 şi 5 ani se pot înscrie, da?!". Am simţit că îmi dă cu ceva în cap. Ridic sprânceana şi cer explicaţii întrucât pe site-ul faculatăţii erau cât se poate de clar trecute cele 100 de locuri şi pentru cei cu 3 ani. Primesc nişte lămuriri foarte româneşti: "abia luni am fost anunţată. nu vă închipuiţi câtă lume a trebuit să refuz eu?!!". Întreb de ce nu s-a postat nimic pe site, la avizierul facultăţii, pe forum. Doamna se uită cu ochi galeşi la mine, ridică din umeri şi mă întreabă suav: "dar la zi nu vreţi să vă înscrieţi?". Deja scârbită îi răspund: "Nu, dar aş vrea să ştiu cum pot recupera cei 200 de roni pe i-am plătit deja pentru înscriere". Îmi zice că ei nu pot face nimic, dar mă asigură că dacă merg la bancă îi pot recupera. Cu o profundă îndoială în suflet plec la bancă. Nu trecuse decât o oră de când plătisem.
Bineînţeles că nu s-a putut face nici o stornare, oricât de amabile şi binevoitoare au fost doamnele de la bancă. Mă întorc acasă şi dau telefon la secretariatul general. Dau peste o tanti drăguţă care îmi explică: "trebuie să vă întoarceţi la facultate să vă scriu eu pe chitanţă că nu s-a folosit şi să vă pun o ştampilă şi să mergeţi săptămâna viitoare la facultatea de drept, la serviciul financiar să vă dea banii. dar aici să veniţi într-o jumătate de oră că eu nu mai stau".
Sun la taxi, iau chitanţa în dinţi, ajung la tanti, îmi semnează şi îmi explică, din nou, foarte româneşte de ce nu s-a postat nimic pe sait despre această decizie: "ştiţi, noi nu am postat nimic despre asta pe site tocmai în speranţa că se va reveni asupra acestei decizii şi nu va mai fii nevoie. noi am fost anunţaţi abia joi, săptămâna trecută, dar am sperat că până la finalul perioadei de înscrieri se va rezolva". Mă uitam la ea şi eram speechless de logica lor profundă.
Asta pe lângă neprofesionalismul şi ineficienţa minunatei doamne Petrescu care în loc să mă trimită după logica dânsei la bancă ar fi putut telefona secretariatului (sau ca să nu se obosească ar fi putut să mă trimită pe mine acolo) pentru o informare corectă. M-ar fi scutit de cel puţin 2 drumuri inutile şi mult timp pierdut. Dar cam aşa se prezintă şi funcţionează o instituţie de învăţământ care oferă masterate în comunicare şi relaţii publice (în România, cel puţin !).
Şi-am încălecat pe-o şa şi iată cum s-a spulberat dragostea mea pentru fjsc chiar înainte de a începe !
Zis şi făcut. Încep voiniceşte să-mi pregătesc dosarul pentru admiterea la ID, căci prioritar pentru mine în sezonul toamnă-iarnă-primăvară-vară nu era prezenţa mai mult sau mai puţin obligatorie la cursuri. Mai întâi pierd suficientă vreme şi bani pe la notar ca să-mi legalizez toate cele jdemii de copii care erau necesare. Spre exemplu, n-am înţeles nici până acum de ce aveau nevoie de diploma de bac în original căci era de la sine înţeles că din moment ce posed o diplomă de absolvire a facultăţii, am trecut şi de liceu... În fine. Îmi redactez apoi cu drag şi spor lucrarea pentru admitere. Pun totul în dosarul plic alb şi pornesc ca o floare spre sediul fjsc.
Sunt întâmpinată în curtea facultăţii de grămezi de moloz şi aflu că trebuie să urc pe jos 6 etaje pentru că lifturile nu funcţionează. Îmi zic că nu-i nimic, abia fac mişcare :-j şi apuc să mă delectez cu peisajul. Doar că pe retină îmi rămân coridoare gri şi dezolante. Ajung în cele din urmă la destinaţie - sala 601. Bat la uşă, intru, un băiat cu căştile pe urechi abia dacă ridică ochii la mine. Îl întreb dacă pot să mă înscriu, iar el îmi spune plictisit că da, dar trebuie să aştept să se întoarcă doamna Petrescu. Când ies din nou pe coridor dau de alte 2 individe care aşteptau acelaşi personaj... de o oră! Mă uit la ceas. Mai era cam juma de oră până se termina programul de gravidă pentru dna. Petrescu (9-14).
Mă învârt, mă sucesc, văd că una dintre fetele care aşteptau pleacă în căutarea doamnei. Se întoarce tot singură. Se pare că doamna Petrescu este ocupată. Mă gândesc: "ok, dar cel puţin acum ştie că o aşteaptă nişte oameni". Şi tot aşa mai trece încă o juma de oră, timp în care ratez o altă întâlnire importantă din cauza "importantei" doamne Petrescu. Dau buzna peste tânărul care se dixtra pe internet şi îl întreb dacă doamna mai vine azi, dă din umeri şi zice că dă un telefon după ea.
Într-un final apare şi mult-aşteptata duduie, foarte relaxată şi mirată că suntem atâţia care vrem să ne înscriem. În timp ce aduce cererile pentru înscrieri, menţionează: "doar cei cu 4 şi 5 ani se pot înscrie, da?!". Am simţit că îmi dă cu ceva în cap. Ridic sprânceana şi cer explicaţii întrucât pe site-ul faculatăţii erau cât se poate de clar trecute cele 100 de locuri şi pentru cei cu 3 ani. Primesc nişte lămuriri foarte româneşti: "abia luni am fost anunţată. nu vă închipuiţi câtă lume a trebuit să refuz eu?!!". Întreb de ce nu s-a postat nimic pe site, la avizierul facultăţii, pe forum. Doamna se uită cu ochi galeşi la mine, ridică din umeri şi mă întreabă suav: "dar la zi nu vreţi să vă înscrieţi?". Deja scârbită îi răspund: "Nu, dar aş vrea să ştiu cum pot recupera cei 200 de roni pe i-am plătit deja pentru înscriere". Îmi zice că ei nu pot face nimic, dar mă asigură că dacă merg la bancă îi pot recupera. Cu o profundă îndoială în suflet plec la bancă. Nu trecuse decât o oră de când plătisem.
Bineînţeles că nu s-a putut face nici o stornare, oricât de amabile şi binevoitoare au fost doamnele de la bancă. Mă întorc acasă şi dau telefon la secretariatul general. Dau peste o tanti drăguţă care îmi explică: "trebuie să vă întoarceţi la facultate să vă scriu eu pe chitanţă că nu s-a folosit şi să vă pun o ştampilă şi să mergeţi săptămâna viitoare la facultatea de drept, la serviciul financiar să vă dea banii. dar aici să veniţi într-o jumătate de oră că eu nu mai stau".
Sun la taxi, iau chitanţa în dinţi, ajung la tanti, îmi semnează şi îmi explică, din nou, foarte româneşte de ce nu s-a postat nimic pe sait despre această decizie: "ştiţi, noi nu am postat nimic despre asta pe site tocmai în speranţa că se va reveni asupra acestei decizii şi nu va mai fii nevoie. noi am fost anunţaţi abia joi, săptămâna trecută, dar am sperat că până la finalul perioadei de înscrieri se va rezolva". Mă uitam la ea şi eram speechless de logica lor profundă.
Asta pe lângă neprofesionalismul şi ineficienţa minunatei doamne Petrescu care în loc să mă trimită după logica dânsei la bancă ar fi putut telefona secretariatului (sau ca să nu se obosească ar fi putut să mă trimită pe mine acolo) pentru o informare corectă. M-ar fi scutit de cel puţin 2 drumuri inutile şi mult timp pierdut. Dar cam aşa se prezintă şi funcţionează o instituţie de învăţământ care oferă masterate în comunicare şi relaţii publice (în România, cel puţin !).
Şi-am încălecat pe-o şa şi iată cum s-a spulberat dragostea mea pentru fjsc chiar înainte de a începe !
marți, 2 septembrie 2008
septembrie, marţi
Toată lumea se preocupă de venirea toamnei. După mine, primele zile de toamnă sunt caracterizate în primul rând de agitaţie... agitaţie pe toate fronturile.
Vântul agită frunzele care încep să cadă. Gospodinele se agită pentru proviziile de iarnă - în căutarea celor mai convenabile preţuri, celor mai arătoase legume, celor mai noi reţete. Şcolarii patriei iau cu asalt în supermarketuri rafturile cu rechizite ca să mai prindă caiete, rigle şi pixuri cu eroii din desenele preferate.
Revistele glossy anunţă ultimul val de reduceri şi agită în paginile colorate ultimele trenduri de toamnă. La TV e agitaţie mare cu grila de toamnă şi promovarea ei şi, bineînţeles, cu pregătirea campaniilor electorale.
Unii se pregătesc intens pentru admiteri, alţii pentru interviuri şi alţii pentru întâlnirile vieţii lor. Cei mai meditativi îşi fac bilanţul pentru vara ce-a trecut.
Primele zile de toamnă vin cu un sac de emoţii pentru fiecare - pentru copiii care intră în clasa 1, pentru proaspeţii liceeni şi studenţi, pentru cei aflaţi la primul job sau care tocmai şi l-au schimbat, pentru cei care sunt în pragul unor noi colaborări, noi prietenii sau noi relaţii - şi cu o tolbă de dorinţe pentru începuturi senine.
Dacă ar fi să mă iau după horoscop, toamna mea ar trebui să fie pe puţin excelentă. Dar cum nu mă iau după previziuni o să mă las din nou surprinsă. Am un feeling pozitiv la început de toamnă şi dacă nu va ieşi excelent, cel puţin ştiu că "mă voi descurca", as always :). Viva la vida!
luni, 1 septembrie 2008
conto de fadas
Well, acum că am revenit de-a binelea cu picioarele pe pământ (românesc) şi euforia călătoriei a mai scăzut în intensitate, pot să aştern câteva rânduri despre "Cum a fost în Portugalia?" - de departe cea mai populară întrebare din ultima săptămână.
Aş putea să spun scurt şi la obiect că a fost minunat şi nu aş minţi sau exagera cu nimic, dar ştiu că acest răspuns nu ar fi deloc satisfăcător :D. Aşa încât o să iau pe rând toate locurile cu toate lucrurile care m-au impresionat.
Lisabona
Când începi să aterizezi deasupra Lisabonei te şochează mai întâi slalomul pe care avionul îl face printre clădiri - spitale, hoteluri, blocuri, facultăţi - ca să ajungă pe pistă, căci aeroportul se află foarte aproape de centrul nou al oraşului.
Odată depăşită emoţia sosirii pe tărâm străin, începi să descoperi că Lisabona este un oraş cu poveste, în care cuvintele de ordine sunt: relaxare şi bună-dispoziţie. Aerul e proaspăt, curat, vântul adie mereu căci curenţi sunt de pretutindeni, atât de la fluviul Tejo (de o albăstrime şi limpezime rar întâlnite) care mărgineşte Lisabona de la un capăt la altul, cât şi de la ocean. Datorită curenţilor vremea este destul de instabilă, iar temperaturile sunt mai mult decât suportabile.
Oamenii au o demnitate blândă şi modestă, sunt îmbrăcaţi foarte colorat, au frunţile descreţite, nu am auzit pe nimeni certându-se, sunt foarte deschişi şi amabili. Atât de amabili încât dacă te vedeau cu harta în mână la vreun colţ de stradă uşor dezorientat în ce parte s-o iei, se ofereau să te ajute fără ca măcar să le ceri asta. Am întâlnit un paradox, însă: tinerii ştiu mai puţină engleză decât cei mai înaintaţi în vârstă.
În Lisabona staţiile de metrou sunt adevărate opere de artă. Toate sunt renovate şi pictate în funcţie de specificul staţiei respective. Cel mai mult mi-au plăcut staţiile Parque (pictată în albastru, cu hărţile descoperitorilor şi citate din filosofi, poeţi şi oamenii de cultură din toată lumea), Olaias (desemnată una dintre staţiile cele mai frumoase din lume) şi Oriente (very disneyland-ish). La metrou se transmit uneori ştiri pe ecrane mari şi cântă mereu muzica - dimineaţa mai energică, iar după-amiaza şi seara timpanele îţi sunt mângâiate de ritmuri chill. Ai putea chiar locui la metrou în condiţii ca astea!
În ceea ce priveşte transportul este oricum de admirat: metrourile sunt extrem de curate şi de sincronizate, în autobuze se urcă disciplinat prin faţă şi se coboară la fel de disciplinat prin spate, mijloacele de transport în comun circulă cu 70 km/h (pe verificate!), iar taxiurile cu 110 km/h. Cu toate astea pietonii sunt foarte respectaţi, numai dacă te afli în dreptul trecerii de pietoni coloane întregi opresc, chiar şi tramvaiele :-o.
Parcurile şi grădinile botanice sunt multe, frumoase şi foarte bine îngrijite. Sunt locurile perfecte să te odihneşti, să te relaxezi sau pur şi simplu să stai să citeşti o carte sau să te uiţi la cer - căci portughezii nu au absolut nici o apăsare în a se aşeza pe jos ca să-şi scoată o carte, un ziar sau doar pentru a contempla lumea din jur, oriunde au chef, fie că asta înseamnă în parc, într-o grădină botanică, pe scările unui muzeu, într-o gară, lângă o fântână.
Lisabona este un oraş în care influenţele maure se simt cu prisosinţă - forma ferestrelor, a porţilor, străduţele înguste şi întortocheate din Alfama, cel mai vechi cartier, pereţii clădirilor împodobiţi cu azulejos (celebrele plăci de ceramică pictate manual, pe care ai dori să le fotografiezi toate, dar îţi dai seama că nu-ţi ajung cele 2 carduri pe care le ai), Castelul Sao Jorge (singura clădire care a rămas complet întreagă după cutremurul din 1755) - toate amintesc de moştenirea pe care maurii au lăsat-o Portugaliei. Străduţele din Alfama sunt fermecătoare, pline ochi de localuri de fado, împodobite abundent la ceas de sărbătoare, te conduc către curţi interioare misterioase sau către platouri cu fântâni arteziene unde îţi tragi sufletul, te bucuri de soare şi priveşti fluviul peste acoperişurile roşii ale caselor.
Belem este un soi de suburbie a Lisabonei, încărcată de istorie şi aflată chiar pe malul Tejo-ului. Aici se află Turnul din Belem, chiar pe apă, de unde se spune că au pornit corăbiile marilor descoperitori. 6 etaje de urcat pe scări înguste în spirală îţi oferă privelişti minunate asupra fluviului şi părţii mai vechi a oraşului. Turnul este o capodoperă a arhitecturii manueline, ca toate monumentele din acestă zonă de altfel, iar detaliile lucrate cu atâta grijă şi atenţie ca o broderie, te vor ţine minute în şir în poziţie de gură-cască. Vis-a-vis de Turn se află Mănăstirea Ieronimilor, o enormitate dantelată cu imagini din Biblie şi figuri ale sfinţilor, care adăposteşte mormintele lui Vasco da Gama şi a poetului naţional, Luis Camoes. Puţin mai sus, pe malul apei se ridică impunător Monumentul dedicat Descoperirilor şi Descoperitorilor. Din orice parte ai privi această construcţie, de departe, ai impresia că este destul de mică. Când însă te apropii şi te uiţi de sus în jos şi realizezi ce mic eşti tu şi ce mare e el, ţi se taie răsuflarea, după care privirea îţi rămâne aţintită pe şirul figurilor istorice care îmbracă de o parte şi de alta monumentul. Şi dacă tot de afli în Belem musai trebuie să încerci faimoasele tarte de Belem, pe numele lor original Pasteias de Belem, care au făcut istorie. Se servesc cu multă scorţişoară.
Bairro Alto (Oraşul de Sus) şi Baixa-Chiado (Oraşul de Jos) reprezintă centrul vechi al Lisabonei şi cuprind foarte multe străduţe pietonale împânzite de cafenele, restaurante, magazine de fiţe, buticuri, dar şi tarabe ale comercianţilor care oferă articole specific portugheze (în general piele şi obiecte de artizanat). Transportul din Oraşul de Jos în Oraşul de Sus se face pe bază de lift ;)) cu taxator şi tot tacâmul. Există 7 astfel de elevatoare în Lisabona, în diferite părţi ale oraşului, dar cel mai celebru este Santa Justa, construit de distinsul domn Eiffel. În Oraşul de Sus l-am întâlnit pe Fernando Pessoa, pe terasa unei vechi cafenele, din păcate sub forma de statuie. Şi tot în Oraşul de Sus am dat peste Igreja do Carmo, o biserică din care după cutremur au rămas doar stălpii de marmură albă şi câţiva pereţi. Ceea ce lipseşte cu desăvârşire este tavanul, deasupra ta fiind cerul şi atât. În Oraşul de Jos lucrurile sunt ceva mai palpitante - aici întâlneşti emo de Portugalia şi dacă eşti suficient de norocos (aşa cum am fost eu :)) ) vei întâlni nişte neni mari şi foarte amabili care îţi oferă droguri. În afară de asta, apusul din Piaţa Rossio (unde în trecut aveau loc execuţiile) este superb.
McDonalds şi KFC really suck în Lisabona, ceea ce te face să încerci mai multe specialităţi portugheze - care înseamnă, în principiu, mult peşte, în special cod preparat după nenumărate reţete care mai de care mai delicioase. Cartea de vizită cea mai demnă de luat în seamă o reprezintă frigiderele cu carne crudă aflate în faţa fiecărui restaurant - asta denotă prospeţime şi diversitate. Cea mai bună bere este Sagres (mai ales neagră) chiar dacă pe toate drumurile se face reclamă la Super Bock, iar vinul de Porto se serveşte mereu foarte rece. Toată lumea se va uita dubios la tine când vei cere doar cafea, fără lapte. Sunt atât de surprinşi de această preferinţă încât te şi întreabă "Cum tu nu bei cafeaua cu lapte? Sigur nu vrei?".
It's a must să te plimbi cu tramvaiele galbene, vechi, din lemn. Cele mai potrivite pentru turişti sunt tramvaiul 28 care are staţii în dreptul tuturor obiectivelor turistice din zona veche sau tramvaiul 15 care te plimbă pe malul apei până în Belem, la vărsarea fluviului în ocean.
Parcul Naţiunilor este o incursiune prin partea nouă a Lisabonei, printre clădiri de sticlă, cu arhitectură futuristă. Parcul îţi oferă o mulţime de posibilităţi de petrecere a timpului - pavilioane ale cunoaşterii cu tot felul de maşinării care măsoară timpul sau nivelul apei, grădini de ape, băncuţe frumos colorate la umbra palmierilor, telegondole care te duc până la Turnul Vasco da Gama de unde porneşte peste Tejo cel mai lung pod (17 km) din Europa.Una dintre atracţiile principale se doveşte a fi Oceanariul care pare decupat din Star Trek. Poţi uita de tine acolo, relaxându-te în faţa pereţilor de sticlă imenşi dincolo de care se promenează creaturi acvatice cu cele mai ciudate forme. Nu te vei opri din admirat delicateţea anemonelor şi agilitatea peştilor mici şi coloraţi. Iar pinguinii şi vidrele sunt vedetele absolute. Îţi va fi frig la sectorul dedicat Oceanului Arctic, dar te vei încălzi în timpul expediţiei prin pădurea tropicală.
În Lisabona nu ai cum să te pierzi, iar dacă se întâmplă asta nu îţi pare rău pentru că la fiecare pas descoperi ceva seducător. Nu te simţi sufocat de clădiri prea înalte care împiedică soarele să se reverse asupra oraşului pentru că în centrul Lisabonei există doar blocuri cu maxim 4 etaje, cele cu 10 sau mai multe se află spre marginea oraşului. Aici nu te deranjează rufele la întins în faţa fiecărui geam pentru că fac parte din peisaj; ţi s-ar părea ciudat dacă ar fi altfel. Te îndrăgosteşti pe loc de armonia de culori pe care o expun blocurile pastelate, de ritmurile de fado care răsună din majoritatea locuinţelor şi îţi acompaniază paşii. Lisabona este oraşul în care toate fotografiile ies bine, care are mereu lumina potrivită. Este oraşul în care poţi să te relaxezi şi să te distrezi, deopotrivă. La un moment dat nici nu mai contează ce şi cât apuci să vezi, ci să intri în spiritul locului şi să citeşti poveştile frumoase pe care le are de spus.
Fatima
Este un orăşel micuţ şi foarte ieftin. Aici se spune că Fecioara Maria s-a arătat unor copii şi a prevestit nişte lucruri. Din păcate aici am descoperit că modernitatea dăunează grav sacralităţii - lumânările electrice şi apa sfinţită luată de la un soi de automat, gen Fântâna, nu m-au încântat deloc.
Însă aici am mâncat cea mai bună prăjitură ever, extrem de dulce (ca mai toate dulciurile lor), şi am băut cel mai bun cappucino.
Cascais
Un orăşel cosmopolit, pe malul oceanului, unde nu ai să găseşti nicidecum fiţele, umbreluţele şi plajele supra-populate din Mamaia. În schimb găseşti faruri frumoase, plaje curate, cu nisip fin şi auriu, apa limpede şi foarte rece a oceanului, case frumoase, muuulte specii de flori, golfuri multicolore, palmieri enormi, linişte pe timp de zi, şi muzică şi gălăgie civilizată odată cu lăsarea serii.
Aici am făcut cunoştinţă cu sosul lor picant - Pitu-Pitu - despre care nimeni nu ne-a avertizat că atrage după sine multă-multă bere. Şi tot în Cascais am mâncat cea mai mare îngheţată în condiţiile în care la ei o cupă = 2 la noi. A fost prima dată când m-am luptat să termin o îngheţată, dar a meritat.
Foarte aproape de Cascais este una dintre cele mai sălbatice plaje din Portugalia, pe numele ei Boca do Inferno, unde valurile ating înălţimi record, motiv pentru care este una dintre preferatele surferilor (foarte drăguţi, de altfel ;)) ).
Sintra
Este un orăşel de munte care mi-a adus aminte de Braşov. Mica-mare diferenţă între cele 2 este că Sintra, pe lângă munte are şi ocean :D. Orăşelul de la poalele Serrei da Sintra este monument UNESCO pentru toate palatele şi castele super bine "conservate" şi pentru plantele rarisime care se găsesc pe aici.
Sintra pare un tărâm de poveste, unde nu-ţi e greu să-ţi imaginezi cum pe vremuri se plimbau trăsurile familiilor regale. Un munte întreg împânzit, fără a fi aglomerat, de castele, palate şi foişoare, cu vedere la ocean.
Dacă te plimbi alene pe străduţele care urcă în spirală până în vârful muntelui ai şansa să dai peste o sumedenie de expoziţii de pictură, sculptură, azulejos, în aer liber, Sintra fiind un oraş cu un pronunţat caracter cultural.
Cabo da Roca
Sau "capătul pământului" cum îmi place mie să-i zic. Este locul care mi-a provocat senzaţiile cele mai puternice. Un colţ de paradis, aş zice.
Cabo da Roca este punctul cel mai vestic al continentului european, "unde se termină pământul şi începe marea" după cum spunea Luis Camoes. Tot ce vezi din acest punct este oceanul şi cerul - în faţă, în stânga şi în dreapta. Şi desigur, fâşia de stânci pe care te afli tu. Toate nuanţele de albastru se îmbină în jurul tău, iar valurile izbesc cu putere stâncile din jur. Nu auzi decât şuierul vântului care te ia pe sus şi muzica oceanului.
Te încearcă sentimente contradictorii. Pe de o parte frică, pentru că ai impresia că that's it, ăsta e capătul şi în rest apă, libertate maximă, pe de altă parte, şi peste toate linişte.
Ca un explorator adevărat ce sunt, de la Cabo da Roca am primit şi o diplomă cum că am atins cel mai occidental punct al Europei ;).
That's all folks! Bineînţeles că nu am apucat să văd tot, să zac pe toate terasele, să încerc toate soiurile de vin, să mă rătăcesc voit pe toate străduţele, şi bineînţeles că mă voi întoarce să mai iau o gură din farmecul portughez. And that's a promise!
"Proximo paragem: concerto de Coldplay. Hay corespondencia com a musica maravilhosa!"
Aş putea să spun scurt şi la obiect că a fost minunat şi nu aş minţi sau exagera cu nimic, dar ştiu că acest răspuns nu ar fi deloc satisfăcător :D. Aşa încât o să iau pe rând toate locurile cu toate lucrurile care m-au impresionat.
Lisabona
Când începi să aterizezi deasupra Lisabonei te şochează mai întâi slalomul pe care avionul îl face printre clădiri - spitale, hoteluri, blocuri, facultăţi - ca să ajungă pe pistă, căci aeroportul se află foarte aproape de centrul nou al oraşului.
Odată depăşită emoţia sosirii pe tărâm străin, începi să descoperi că Lisabona este un oraş cu poveste, în care cuvintele de ordine sunt: relaxare şi bună-dispoziţie. Aerul e proaspăt, curat, vântul adie mereu căci curenţi sunt de pretutindeni, atât de la fluviul Tejo (de o albăstrime şi limpezime rar întâlnite) care mărgineşte Lisabona de la un capăt la altul, cât şi de la ocean. Datorită curenţilor vremea este destul de instabilă, iar temperaturile sunt mai mult decât suportabile.
Oamenii au o demnitate blândă şi modestă, sunt îmbrăcaţi foarte colorat, au frunţile descreţite, nu am auzit pe nimeni certându-se, sunt foarte deschişi şi amabili. Atât de amabili încât dacă te vedeau cu harta în mână la vreun colţ de stradă uşor dezorientat în ce parte s-o iei, se ofereau să te ajute fără ca măcar să le ceri asta. Am întâlnit un paradox, însă: tinerii ştiu mai puţină engleză decât cei mai înaintaţi în vârstă.
În Lisabona staţiile de metrou sunt adevărate opere de artă. Toate sunt renovate şi pictate în funcţie de specificul staţiei respective. Cel mai mult mi-au plăcut staţiile Parque (pictată în albastru, cu hărţile descoperitorilor şi citate din filosofi, poeţi şi oamenii de cultură din toată lumea), Olaias (desemnată una dintre staţiile cele mai frumoase din lume) şi Oriente (very disneyland-ish). La metrou se transmit uneori ştiri pe ecrane mari şi cântă mereu muzica - dimineaţa mai energică, iar după-amiaza şi seara timpanele îţi sunt mângâiate de ritmuri chill. Ai putea chiar locui la metrou în condiţii ca astea!
În ceea ce priveşte transportul este oricum de admirat: metrourile sunt extrem de curate şi de sincronizate, în autobuze se urcă disciplinat prin faţă şi se coboară la fel de disciplinat prin spate, mijloacele de transport în comun circulă cu 70 km/h (pe verificate!), iar taxiurile cu 110 km/h. Cu toate astea pietonii sunt foarte respectaţi, numai dacă te afli în dreptul trecerii de pietoni coloane întregi opresc, chiar şi tramvaiele :-o.
Parcurile şi grădinile botanice sunt multe, frumoase şi foarte bine îngrijite. Sunt locurile perfecte să te odihneşti, să te relaxezi sau pur şi simplu să stai să citeşti o carte sau să te uiţi la cer - căci portughezii nu au absolut nici o apăsare în a se aşeza pe jos ca să-şi scoată o carte, un ziar sau doar pentru a contempla lumea din jur, oriunde au chef, fie că asta înseamnă în parc, într-o grădină botanică, pe scările unui muzeu, într-o gară, lângă o fântână.
Lisabona este un oraş în care influenţele maure se simt cu prisosinţă - forma ferestrelor, a porţilor, străduţele înguste şi întortocheate din Alfama, cel mai vechi cartier, pereţii clădirilor împodobiţi cu azulejos (celebrele plăci de ceramică pictate manual, pe care ai dori să le fotografiezi toate, dar îţi dai seama că nu-ţi ajung cele 2 carduri pe care le ai), Castelul Sao Jorge (singura clădire care a rămas complet întreagă după cutremurul din 1755) - toate amintesc de moştenirea pe care maurii au lăsat-o Portugaliei. Străduţele din Alfama sunt fermecătoare, pline ochi de localuri de fado, împodobite abundent la ceas de sărbătoare, te conduc către curţi interioare misterioase sau către platouri cu fântâni arteziene unde îţi tragi sufletul, te bucuri de soare şi priveşti fluviul peste acoperişurile roşii ale caselor.
Belem este un soi de suburbie a Lisabonei, încărcată de istorie şi aflată chiar pe malul Tejo-ului. Aici se află Turnul din Belem, chiar pe apă, de unde se spune că au pornit corăbiile marilor descoperitori. 6 etaje de urcat pe scări înguste în spirală îţi oferă privelişti minunate asupra fluviului şi părţii mai vechi a oraşului. Turnul este o capodoperă a arhitecturii manueline, ca toate monumentele din acestă zonă de altfel, iar detaliile lucrate cu atâta grijă şi atenţie ca o broderie, te vor ţine minute în şir în poziţie de gură-cască. Vis-a-vis de Turn se află Mănăstirea Ieronimilor, o enormitate dantelată cu imagini din Biblie şi figuri ale sfinţilor, care adăposteşte mormintele lui Vasco da Gama şi a poetului naţional, Luis Camoes. Puţin mai sus, pe malul apei se ridică impunător Monumentul dedicat Descoperirilor şi Descoperitorilor. Din orice parte ai privi această construcţie, de departe, ai impresia că este destul de mică. Când însă te apropii şi te uiţi de sus în jos şi realizezi ce mic eşti tu şi ce mare e el, ţi se taie răsuflarea, după care privirea îţi rămâne aţintită pe şirul figurilor istorice care îmbracă de o parte şi de alta monumentul. Şi dacă tot de afli în Belem musai trebuie să încerci faimoasele tarte de Belem, pe numele lor original Pasteias de Belem, care au făcut istorie. Se servesc cu multă scorţişoară.
Bairro Alto (Oraşul de Sus) şi Baixa-Chiado (Oraşul de Jos) reprezintă centrul vechi al Lisabonei şi cuprind foarte multe străduţe pietonale împânzite de cafenele, restaurante, magazine de fiţe, buticuri, dar şi tarabe ale comercianţilor care oferă articole specific portugheze (în general piele şi obiecte de artizanat). Transportul din Oraşul de Jos în Oraşul de Sus se face pe bază de lift ;)) cu taxator şi tot tacâmul. Există 7 astfel de elevatoare în Lisabona, în diferite părţi ale oraşului, dar cel mai celebru este Santa Justa, construit de distinsul domn Eiffel. În Oraşul de Sus l-am întâlnit pe Fernando Pessoa, pe terasa unei vechi cafenele, din păcate sub forma de statuie. Şi tot în Oraşul de Sus am dat peste Igreja do Carmo, o biserică din care după cutremur au rămas doar stălpii de marmură albă şi câţiva pereţi. Ceea ce lipseşte cu desăvârşire este tavanul, deasupra ta fiind cerul şi atât. În Oraşul de Jos lucrurile sunt ceva mai palpitante - aici întâlneşti emo de Portugalia şi dacă eşti suficient de norocos (aşa cum am fost eu :)) ) vei întâlni nişte neni mari şi foarte amabili care îţi oferă droguri. În afară de asta, apusul din Piaţa Rossio (unde în trecut aveau loc execuţiile) este superb.
McDonalds şi KFC really suck în Lisabona, ceea ce te face să încerci mai multe specialităţi portugheze - care înseamnă, în principiu, mult peşte, în special cod preparat după nenumărate reţete care mai de care mai delicioase. Cartea de vizită cea mai demnă de luat în seamă o reprezintă frigiderele cu carne crudă aflate în faţa fiecărui restaurant - asta denotă prospeţime şi diversitate. Cea mai bună bere este Sagres (mai ales neagră) chiar dacă pe toate drumurile se face reclamă la Super Bock, iar vinul de Porto se serveşte mereu foarte rece. Toată lumea se va uita dubios la tine când vei cere doar cafea, fără lapte. Sunt atât de surprinşi de această preferinţă încât te şi întreabă "Cum tu nu bei cafeaua cu lapte? Sigur nu vrei?".
It's a must să te plimbi cu tramvaiele galbene, vechi, din lemn. Cele mai potrivite pentru turişti sunt tramvaiul 28 care are staţii în dreptul tuturor obiectivelor turistice din zona veche sau tramvaiul 15 care te plimbă pe malul apei până în Belem, la vărsarea fluviului în ocean.
Parcul Naţiunilor este o incursiune prin partea nouă a Lisabonei, printre clădiri de sticlă, cu arhitectură futuristă. Parcul îţi oferă o mulţime de posibilităţi de petrecere a timpului - pavilioane ale cunoaşterii cu tot felul de maşinării care măsoară timpul sau nivelul apei, grădini de ape, băncuţe frumos colorate la umbra palmierilor, telegondole care te duc până la Turnul Vasco da Gama de unde porneşte peste Tejo cel mai lung pod (17 km) din Europa.Una dintre atracţiile principale se doveşte a fi Oceanariul care pare decupat din Star Trek. Poţi uita de tine acolo, relaxându-te în faţa pereţilor de sticlă imenşi dincolo de care se promenează creaturi acvatice cu cele mai ciudate forme. Nu te vei opri din admirat delicateţea anemonelor şi agilitatea peştilor mici şi coloraţi. Iar pinguinii şi vidrele sunt vedetele absolute. Îţi va fi frig la sectorul dedicat Oceanului Arctic, dar te vei încălzi în timpul expediţiei prin pădurea tropicală.
În Lisabona nu ai cum să te pierzi, iar dacă se întâmplă asta nu îţi pare rău pentru că la fiecare pas descoperi ceva seducător. Nu te simţi sufocat de clădiri prea înalte care împiedică soarele să se reverse asupra oraşului pentru că în centrul Lisabonei există doar blocuri cu maxim 4 etaje, cele cu 10 sau mai multe se află spre marginea oraşului. Aici nu te deranjează rufele la întins în faţa fiecărui geam pentru că fac parte din peisaj; ţi s-ar părea ciudat dacă ar fi altfel. Te îndrăgosteşti pe loc de armonia de culori pe care o expun blocurile pastelate, de ritmurile de fado care răsună din majoritatea locuinţelor şi îţi acompaniază paşii. Lisabona este oraşul în care toate fotografiile ies bine, care are mereu lumina potrivită. Este oraşul în care poţi să te relaxezi şi să te distrezi, deopotrivă. La un moment dat nici nu mai contează ce şi cât apuci să vezi, ci să intri în spiritul locului şi să citeşti poveştile frumoase pe care le are de spus.
Fatima
Este un orăşel micuţ şi foarte ieftin. Aici se spune că Fecioara Maria s-a arătat unor copii şi a prevestit nişte lucruri. Din păcate aici am descoperit că modernitatea dăunează grav sacralităţii - lumânările electrice şi apa sfinţită luată de la un soi de automat, gen Fântâna, nu m-au încântat deloc.
Însă aici am mâncat cea mai bună prăjitură ever, extrem de dulce (ca mai toate dulciurile lor), şi am băut cel mai bun cappucino.
Cascais
Un orăşel cosmopolit, pe malul oceanului, unde nu ai să găseşti nicidecum fiţele, umbreluţele şi plajele supra-populate din Mamaia. În schimb găseşti faruri frumoase, plaje curate, cu nisip fin şi auriu, apa limpede şi foarte rece a oceanului, case frumoase, muuulte specii de flori, golfuri multicolore, palmieri enormi, linişte pe timp de zi, şi muzică şi gălăgie civilizată odată cu lăsarea serii.
Aici am făcut cunoştinţă cu sosul lor picant - Pitu-Pitu - despre care nimeni nu ne-a avertizat că atrage după sine multă-multă bere. Şi tot în Cascais am mâncat cea mai mare îngheţată în condiţiile în care la ei o cupă = 2 la noi. A fost prima dată când m-am luptat să termin o îngheţată, dar a meritat.
Foarte aproape de Cascais este una dintre cele mai sălbatice plaje din Portugalia, pe numele ei Boca do Inferno, unde valurile ating înălţimi record, motiv pentru care este una dintre preferatele surferilor (foarte drăguţi, de altfel ;)) ).
Sintra
Este un orăşel de munte care mi-a adus aminte de Braşov. Mica-mare diferenţă între cele 2 este că Sintra, pe lângă munte are şi ocean :D. Orăşelul de la poalele Serrei da Sintra este monument UNESCO pentru toate palatele şi castele super bine "conservate" şi pentru plantele rarisime care se găsesc pe aici.
Sintra pare un tărâm de poveste, unde nu-ţi e greu să-ţi imaginezi cum pe vremuri se plimbau trăsurile familiilor regale. Un munte întreg împânzit, fără a fi aglomerat, de castele, palate şi foişoare, cu vedere la ocean.
Dacă te plimbi alene pe străduţele care urcă în spirală până în vârful muntelui ai şansa să dai peste o sumedenie de expoziţii de pictură, sculptură, azulejos, în aer liber, Sintra fiind un oraş cu un pronunţat caracter cultural.
Cabo da Roca
Sau "capătul pământului" cum îmi place mie să-i zic. Este locul care mi-a provocat senzaţiile cele mai puternice. Un colţ de paradis, aş zice.
Cabo da Roca este punctul cel mai vestic al continentului european, "unde se termină pământul şi începe marea" după cum spunea Luis Camoes. Tot ce vezi din acest punct este oceanul şi cerul - în faţă, în stânga şi în dreapta. Şi desigur, fâşia de stânci pe care te afli tu. Toate nuanţele de albastru se îmbină în jurul tău, iar valurile izbesc cu putere stâncile din jur. Nu auzi decât şuierul vântului care te ia pe sus şi muzica oceanului.
Te încearcă sentimente contradictorii. Pe de o parte frică, pentru că ai impresia că that's it, ăsta e capătul şi în rest apă, libertate maximă, pe de altă parte, şi peste toate linişte.
Ca un explorator adevărat ce sunt, de la Cabo da Roca am primit şi o diplomă cum că am atins cel mai occidental punct al Europei ;).
That's all folks! Bineînţeles că nu am apucat să văd tot, să zac pe toate terasele, să încerc toate soiurile de vin, să mă rătăcesc voit pe toate străduţele, şi bineînţeles că mă voi întoarce să mai iau o gură din farmecul portughez. And that's a promise!
"Proximo paragem: concerto de Coldplay. Hay corespondencia com a musica maravilhosa!"
Calouste Gulbenkian
Muzeul Gulbenkian este unul dintre locurile care mi-a rămas cel mai pregnant în suflet şi în minte - atât datorită colecţiei pe care o adăposteşte, cât şi pentru povestea sa.
Clădirea adăposteşte una dintre cele mai frumoase colecţii particulare de artă din Europa, colecţie realizată de un miliardar armean. Este, probabil, una dintre cele mai variate colecţii pe care le-am văzut până acum, de o fineţe remarcabilă. Ordonate cronologic, piesele din acest muzeu te poartă prin timp începând din secolul 7 î.Hr., trecând prin secolul 17 cu Rembrandt şi terminând în 1945, cu bijuteriile Art Nouveau realizate de Rene Lalique.
Spuneam, însă, că mi-a plăcut mult şi povestea acestui muzeu. La începutul epocii petrolului, un vizionar armean de origine turcă a început să facă afaceri cu Mesopotamia (azi Irak). Două războaie mondiale şi asigurarea combustibilului pentru miliarde de maşini, avioane şi nave au făcut din Calouste Gulbenkian un om inimaginabil de bogat. El a devenit un entuziast şi priceput colecţionar de artă şi antichităţi, începând de la covoare turceşti şi persane, manuscrise armene şi arabe, monede romane şi greceşti. Pasiunea lui s-a extins, cuprinzând artă egipteană, porţelanuri chinezeşti şi picturi occidentale. Misiunea sa era să achiziţioneze exemplare perfecte din fiecare dintre domeniile sale de interes.
Gulbenkian se pregătea să meargă în SUA când a căzut grav bolnav în Lisabona. El a fost atât de impresionat de felul în care a fost tratat aici, încât s-a hotărât să rămână, întemeind o fundaţie de caritate şi lăsând întreaga sa avere statului portughez în 1955, când a murit. Muzeul Gulbenkian este piesa centrală a moştenirii sale, alături de multe alte aşezăminte culturale din Portugalia, printre care Centrul de Artă Modernă, un planetariu şi instituţii de educaţie.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
