conto de fadas

Well, acum că am revenit de-a binelea cu picioarele pe pământ (românesc) şi euforia călătoriei a mai scăzut în intensitate, pot să aştern câteva rânduri despre "Cum a fost în Portugalia?" - de departe cea mai populară întrebare din ultima săptămână.
Aş putea să spun scurt şi la obiect că a fost minunat şi nu aş minţi sau exagera cu nimic, dar ştiu că acest răspuns nu ar fi deloc satisfăcător :D. Aşa încât o să iau pe rând toate locurile cu toate lucrurile care m-au impresionat.

Lisabona

Când începi să aterizezi deasupra Lisabonei te şochează mai întâi slalomul pe care avionul îl face printre clădiri - spitale, hoteluri, blocuri, facultăţi - ca să ajungă pe pistă, căci aeroportul se află foarte aproape de centrul nou al oraşului.
Odată depăşită emoţia sosirii pe tărâm străin, începi să descoperi că Lisabona este un oraş cu poveste, în care cuvintele de ordine sunt: relaxare şi bună-dispoziţie. Aerul e proaspăt, curat, vântul adie mereu căci curenţi sunt de pretutindeni, atât de la fluviul Tejo (de o albăstrime şi limpezime rar întâlnite) care mărgineşte Lisabona de la un capăt la altul, cât şi de la ocean. Datorită curenţilor vremea este destul de instabilă, iar temperaturile sunt mai mult decât suportabile.
Oamenii au o demnitate blândă şi modestă, sunt îmbrăcaţi foarte colorat, au frunţile descreţite, nu am auzit pe nimeni certându-se, sunt foarte deschişi şi amabili. Atât de amabili încât dacă te vedeau cu harta în mână la vreun colţ de stradă uşor dezorientat în ce parte s-o iei, se ofereau să te ajute fără ca măcar să le ceri asta. Am întâlnit un paradox, însă: tinerii ştiu mai puţină engleză decât cei mai înaintaţi în vârstă.
În Lisabona staţiile de metrou sunt adevărate opere de artă. Toate sunt renovate şi pictate în funcţie de specificul staţiei respective. Cel mai mult mi-au plăcut staţiile Parque (pictată în albastru, cu hărţile descoperitorilor şi citate din filosofi, poeţi şi oamenii de cultură din toată lumea), Olaias (desemnată una dintre staţiile cele mai frumoase din lume) şi Oriente (very disneyland-ish). La metrou se transmit uneori ştiri pe ecrane mari şi cântă mereu muzica - dimineaţa mai energică, iar după-amiaza şi seara timpanele îţi sunt mângâiate de ritmuri chill. Ai putea chiar locui la metrou în condiţii ca astea!
În ceea ce priveşte transportul este oricum de admirat: metrourile sunt extrem de curate şi de sincronizate, în autobuze se urcă disciplinat prin faţă şi se coboară la fel de disciplinat prin spate, mijloacele de transport în comun circulă cu 70 km/h (pe verificate!), iar taxiurile cu 110 km/h. Cu toate astea pietonii sunt foarte respectaţi, numai dacă te afli în dreptul trecerii de pietoni coloane întregi opresc, chiar şi tramvaiele :-o.
Parcurile şi grădinile botanice sunt multe, frumoase şi foarte bine îngrijite. Sunt locurile perfecte să te odihneşti, să te relaxezi sau pur şi simplu să stai să citeşti o carte sau să te uiţi la cer - căci portughezii nu au absolut nici o apăsare în a se aşeza pe jos ca să-şi scoată o carte, un ziar sau doar pentru a contempla lumea din jur, oriunde au chef, fie că asta înseamnă în parc, într-o grădină botanică, pe scările unui muzeu, într-o gară, lângă o fântână.
Lisabona este un oraş în care influenţele maure se simt cu prisosinţă - forma ferestrelor, a porţilor, străduţele înguste şi întortocheate din Alfama, cel mai vechi cartier, pereţii clădirilor împodobiţi cu azulejos (celebrele plăci de ceramică pictate manual, pe care ai dori să le fotografiezi toate, dar îţi dai seama că nu-ţi ajung cele 2 carduri pe care le ai), Castelul Sao Jorge (singura clădire care a rămas complet întreagă după cutremurul din 1755) - toate amintesc de moştenirea pe care maurii au lăsat-o Portugaliei. Străduţele din Alfama sunt fermecătoare, pline ochi de localuri de fado, împodobite abundent la ceas de sărbătoare, te conduc către curţi interioare misterioase sau către platouri cu fântâni arteziene unde îţi tragi sufletul, te bucuri de soare şi priveşti fluviul peste acoperişurile roşii ale caselor.
Belem este un soi de suburbie a Lisabonei, încărcată de istorie şi aflată chiar pe malul Tejo-ului. Aici se află Turnul din Belem, chiar pe apă, de unde se spune că au pornit corăbiile marilor descoperitori. 6 etaje de urcat pe scări înguste în spirală îţi oferă privelişti minunate asupra fluviului şi părţii mai vechi a oraşului. Turnul este o capodoperă a arhitecturii manueline, ca toate monumentele din acestă zonă de altfel, iar detaliile lucrate cu atâta grijă şi atenţie ca o broderie, te vor ţine minute în şir în poziţie de gură-cască. Vis-a-vis de Turn se află Mănăstirea Ieronimilor, o enormitate dantelată cu imagini din Biblie şi figuri ale sfinţilor, care adăposteşte mormintele lui Vasco da Gama şi a poetului naţional, Luis Camoes. Puţin mai sus, pe malul apei se ridică impunător Monumentul dedicat Descoperirilor şi Descoperitorilor. Din orice parte ai privi această construcţie, de departe, ai impresia că este destul de mică. Când însă te apropii şi te uiţi de sus în jos şi realizezi ce mic eşti tu şi ce mare e el, ţi se taie răsuflarea, după care privirea îţi rămâne aţintită pe şirul figurilor istorice care îmbracă de o parte şi de alta monumentul. Şi dacă tot de afli în Belem musai trebuie să încerci faimoasele tarte de Belem, pe numele lor original Pasteias de Belem, care au făcut istorie. Se servesc cu multă scorţişoară.
Bairro Alto (Oraşul de Sus) şi Baixa-Chiado (Oraşul de Jos) reprezintă centrul vechi al Lisabonei şi cuprind foarte multe străduţe pietonale împânzite de cafenele, restaurante, magazine de fiţe, buticuri, dar şi tarabe ale comercianţilor care oferă articole specific portugheze (în general piele şi obiecte de artizanat). Transportul din Oraşul de Jos în Oraşul de Sus se face pe bază de lift ;)) cu taxator şi tot tacâmul. Există 7 astfel de elevatoare în Lisabona, în diferite părţi ale oraşului, dar cel mai celebru este Santa Justa, construit de distinsul domn Eiffel. În Oraşul de Sus l-am întâlnit pe Fernando Pessoa, pe terasa unei vechi cafenele, din păcate sub forma de statuie. Şi tot în Oraşul de Sus am dat peste Igreja do Carmo, o biserică din care după cutremur au rămas doar stălpii de marmură albă şi câţiva pereţi. Ceea ce lipseşte cu desăvârşire este tavanul, deasupra ta fiind cerul şi atât. În Oraşul de Jos lucrurile sunt ceva mai palpitante - aici întâlneşti emo de Portugalia şi dacă eşti suficient de norocos (aşa cum am fost eu :)) ) vei întâlni nişte neni mari şi foarte amabili care îţi oferă droguri. În afară de asta, apusul din Piaţa Rossio (unde în trecut aveau loc execuţiile) este superb.
McDonalds şi KFC really suck în Lisabona, ceea ce te face să încerci mai multe specialităţi portugheze - care înseamnă, în principiu, mult peşte, în special cod preparat după nenumărate reţete care mai de care mai delicioase. Cartea de vizită cea mai demnă de luat în seamă o reprezintă frigiderele cu carne crudă aflate în faţa fiecărui restaurant - asta denotă prospeţime şi diversitate. Cea mai bună bere este Sagres (mai ales neagră) chiar dacă pe toate drumurile se face reclamă la Super Bock, iar vinul de Porto se serveşte mereu foarte rece. Toată lumea se va uita dubios la tine când vei cere doar cafea, fără lapte. Sunt atât de surprinşi de această preferinţă încât te şi întreabă "Cum tu nu bei cafeaua cu lapte? Sigur nu vrei?".
It's a must să te plimbi cu tramvaiele galbene, vechi, din lemn. Cele mai potrivite pentru turişti sunt tramvaiul 28 care are staţii în dreptul tuturor obiectivelor turistice din zona veche sau tramvaiul 15 care te plimbă pe malul apei până în Belem, la vărsarea fluviului în ocean.
Parcul Naţiunilor este o incursiune prin partea nouă a Lisabonei, printre clădiri de sticlă, cu arhitectură futuristă. Parcul îţi oferă o mulţime de posibilităţi de petrecere a timpului - pavilioane ale cunoaşterii cu tot felul de maşinării care măsoară timpul sau nivelul apei, grădini de ape, băncuţe frumos colorate la umbra palmierilor, telegondole care te duc până la Turnul Vasco da Gama de unde porneşte peste Tejo cel mai lung pod (17 km) din Europa.Una dintre atracţiile principale se doveşte a fi Oceanariul care pare decupat din Star Trek. Poţi uita de tine acolo, relaxându-te în faţa pereţilor de sticlă imenşi dincolo de care se promenează creaturi acvatice cu cele mai ciudate forme. Nu te vei opri din admirat delicateţea anemonelor şi agilitatea peştilor mici şi coloraţi. Iar pinguinii şi vidrele sunt vedetele absolute. Îţi va fi frig la sectorul dedicat Oceanului Arctic, dar te vei încălzi în timpul expediţiei prin pădurea tropicală.
În Lisabona nu ai cum să te pierzi, iar dacă se întâmplă asta nu îţi pare rău pentru că la fiecare pas descoperi ceva seducător. Nu te simţi sufocat de clădiri prea înalte care împiedică soarele să se reverse asupra oraşului pentru că în centrul Lisabonei există doar blocuri cu maxim 4 etaje, cele cu 10 sau mai multe se află spre marginea oraşului. Aici nu te deranjează rufele la întins în faţa fiecărui geam pentru că fac parte din peisaj; ţi s-ar părea ciudat dacă ar fi altfel. Te îndrăgosteşti pe loc de armonia de culori pe care o expun blocurile pastelate, de ritmurile de fado care răsună din majoritatea locuinţelor şi îţi acompaniază paşii. Lisabona este oraşul în care toate fotografiile ies bine, care are mereu lumina potrivită. Este oraşul în care poţi să te relaxezi şi să te distrezi, deopotrivă. La un moment dat nici nu mai contează ce şi cât apuci să vezi, ci să intri în spiritul locului şi să citeşti poveştile frumoase pe care le are de spus.

Fatima

Este un orăşel micuţ şi foarte ieftin. Aici se spune că Fecioara Maria s-a arătat unor copii şi a prevestit nişte lucruri. Din păcate aici am descoperit că modernitatea dăunează grav sacralităţii - lumânările electrice şi apa sfinţită luată de la un soi de automat, gen Fântâna, nu m-au încântat deloc.
Însă aici am mâncat cea mai bună prăjitură ever, extrem de dulce (ca mai toate dulciurile lor), şi am băut cel mai bun cappucino.

Cascais

Un orăşel cosmopolit, pe malul oceanului, unde nu ai să găseşti nicidecum fiţele, umbreluţele şi plajele supra-populate din Mamaia. În schimb găseşti faruri frumoase, plaje curate, cu nisip fin şi auriu, apa limpede şi foarte rece a oceanului, case frumoase, muuulte specii de flori, golfuri multicolore, palmieri enormi, linişte pe timp de zi, şi muzică şi gălăgie civilizată odată cu lăsarea serii.
Aici am făcut cunoştinţă cu sosul lor picant - Pitu-Pitu - despre care nimeni nu ne-a avertizat că atrage după sine multă-multă bere. Şi tot în Cascais am mâncat cea mai mare îngheţată în condiţiile în care la ei o cupă = 2 la noi. A fost prima dată când m-am luptat să termin o îngheţată, dar a meritat.
Foarte aproape de Cascais este una dintre cele mai sălbatice plaje din Portugalia, pe numele ei Boca do Inferno, unde valurile ating înălţimi record, motiv pentru care este una dintre preferatele surferilor (foarte drăguţi, de altfel ;)) ).

Sintra

Este un orăşel de munte care mi-a adus aminte de Braşov. Mica-mare diferenţă între cele 2 este că Sintra, pe lângă munte are şi ocean :D. Orăşelul de la poalele Serrei da Sintra este monument UNESCO pentru toate palatele şi castele super bine "conservate" şi pentru plantele rarisime care se găsesc pe aici.
Sintra pare un tărâm de poveste, unde nu-ţi e greu să-ţi imaginezi cum pe vremuri se plimbau trăsurile familiilor regale. Un munte întreg împânzit, fără a fi aglomerat, de castele, palate şi foişoare, cu vedere la ocean.
Dacă te plimbi alene pe străduţele care urcă în spirală până în vârful muntelui ai şansa să dai peste o sumedenie de expoziţii de pictură, sculptură, azulejos, în aer liber, Sintra fiind un oraş cu un pronunţat caracter cultural.

Cabo da Roca

Sau "capătul pământului" cum îmi place mie să-i zic. Este locul care mi-a provocat senzaţiile cele mai puternice. Un colţ de paradis, aş zice.
Cabo da Roca este punctul cel mai vestic al continentului european, "unde se termină pământul şi începe marea" după cum spunea Luis Camoes. Tot ce vezi din acest punct este oceanul şi cerul - în faţă, în stânga şi în dreapta. Şi desigur, fâşia de stânci pe care te afli tu. Toate nuanţele de albastru se îmbină în jurul tău, iar valurile izbesc cu putere stâncile din jur. Nu auzi decât şuierul vântului care te ia pe sus şi muzica oceanului.
Te încearcă sentimente contradictorii. Pe de o parte frică, pentru că ai impresia că that's it, ăsta e capătul şi în rest apă, libertate maximă, pe de altă parte, şi peste toate linişte.
Ca un explorator adevărat ce sunt, de la Cabo da Roca am primit şi o diplomă cum că am atins cel mai occidental punct al Europei ;).

That's all folks! Bineînţeles că nu am apucat să văd tot, să zac pe toate terasele, să încerc toate soiurile de vin, să mă rătăcesc voit pe toate străduţele, şi bineînţeles că mă voi întoarce să mai iau o gură din farmecul portughez. And that's a promise!
"Proximo paragem: concerto de Coldplay. Hay corespondencia com a musica maravilhosa!"