skip to main |
skip to sidebar
Ziceam acum câteva zile aici că am multe lucruri pentru care să mulţumesc oamenilor cu care am avut de-a face. În ordinea numerelor de pe tricou, urmează un om de la care am învăţat foarte multe chestii şi care m-a schimbat în foarte multe sensuri. Mulţumesc:
- pentru una dintre cele mai frumoase poveşti
- pentru "bombo"
- pentru floarea-soarelui furată din grădina vecinilor
- pentru curaj
- pentru cele mai roşii mărgele postmoderne
- pentru Borges şi nişte fotografii minunate
- pentru maldăre de amintiri
- pentru cel mai lung şi consecvent şir de mailuri
- pentru că aş putea scrie un eseu despre tandreţe
- pentru cea mai lungă perioadă de visare şi pentru că i-a păsat
Mulţumesc, C.!
Vreau să fac o ludotecă! O ludotecă pentru oameni mari, nu de oricare! De ce copiii au voie şi timp să se joace de-a oamenii mari, iar oamenii mari nu se pot juca de-a copiii?!
Ludoteca e soluţia! După o zi stresantă, vii aici şi te joci ca un copil. Ludoteca adăposteşte toate jocurile copilăriei şi, desigur, un chioşc cu bunătăţile care ne bucurau papilele gustative: napolitate Kuku Ruku, gumă Turbo şi Jurassic Park, acadele cu gust de chimicale, pufarine colorate şi alte drăcovenii.
Pentru cei care nu se mai simt copii şi nu mai pot reveni cu una-cu două la entuziasmul de atunci, dar sunt, totuşi, curioşi cum e cu ludoteca, va fi disponibil şi un chioşc cu droguri :))
Eu vreau să mă înscriu pentru început la şotron! Sper să nu "pecesc" din prima :)
În aceste minunate zile de primăvară-vară, cu ciripitul păsărelelor în urechi, într-o linişte tulburată arareori de câte o caravană electorală, îmi petrec cea mai mare parte a timpului citind despre război. Nu e o plăcere sadică, it is a duty pentru studiul de caz al lucrării mele de licenţă. Citesc cele mai populare şi urmărite bloguri de război, precum şi articole din media tradiţionale. Cu fiecare rând pe care îl parcurg, cu fiecare imagine care mă izbeşte cu brutalitate, mă înfior. Un amalgam de sentimente şi gânduri îmi străbat simţurile... milă, scârbă, revoltă, tristeţe. E o realitate care nu-mi era cunoscută până acum, dar care mă pune pe gânduri. Ştiu, cu siguranţă, ce nu-mi doresc să devin niciodată: autorul unui warblog de succes.
"Al Jazeera provided some of the most shocking war images ever broadcast on television: A field of bodies after the American strike on the Ansar al-Islam terrorist group in northern Iraq, a blood-soaked emergency room at the same location, and most horrendously of all, a luxuriously-paced tour of civilian casualties in Basra. Among those, one will linger in this viewer's mind forever (A few of the daily papers in Lebanon ran the same image on the following day's front page.) It was the corpse of a boy with the top of his head blown off. The kid's face, while stiff and covered with dust, retains its human features, but beginning at the forehead the skull simply deflates like an old balloon, ending in an unsupported scalp that (with apologies for the mixed similes) resembles the loose hide of skinned animal". (sursa)
"3:35pm (day7) The whole morning was spent cleaning up the mess created by the (sand-rain-and-sand-again) storm. Of course it was done to the beat of the bombardment. It has become the soundtrack of our lives. You wake up to the sound of bombardment; you brush your teeth to the rhythm of the anti-aircraft rat-tat-tats. Then there is the attack which is timed exactly with our lunch time. Dishes are fun to do while you think about the possibility of the big window in front of you being smashed by the falling tons of explosives and so on. The first two days we would hurry inside and listen with worry, now you just sigh look up to the sky, curse, and do whatever you have to do. This of course is only because we live relatively far from where the action is these days; we only seriously worry about two stupid anti-aircraft guns a couple of hundred meters away. Having heard form the people who live close to “targets” we can thank whatever gods or accidents that made us live where we do now. Last night the bombs hit one big communication node in Baghdad, now there are areas in Baghdad which we can’t call and phones from/to abroad are pfffft, I have lost all hope that I will have internet again. We drove to have a look and it is shocking, it looks as if the building has exploded from the inside, you can look thru three floors. It is just near the Saddam Tower in al-Ma’amun area. Thank god I can still call Raed. But he can’t call some of his relatives. The operator just gives you the “this number is not in use” automatic answer. [...] Most worrying bit of news is something that I heard being reported by the US gov; the Iraqi army is forcing all males to go into battle against Americans threatening to kill their families if they don’t. Telling them that I don’t feel like fighting won’t help much I guess". (sursa: Where is Raed?)
De când cu facultatea de comunicare şi cu implantarea ideii în creierul meu, de către profesorii conştiincioşi, că totul e comunicare, sunt şi eu mai atentă la ce se petrece în jurul meu. Şi momentan în jurul meu foiesc campanii electorale, care mai de care. Una mi-a atras azi atenţia în mod deosebit.În mijlocul tuturor avertizărilor de mediu cum că în curând Bucureştiul va fi îngropat în mizerie şi plastic, în ciuda celor mai zgomotoase campanii anti-poluare, anti-plastic, pro reciclare ale ong-urilor ecologiste, sfidând parcă discursurile mobilizatoare ale tuturor vedetelor care-şi pun imaginea la bătaie în scopuri umanitare şi ecologice, apare o campanie electorală unică. Nimeni altul decât Ludovic Orban, politicianul cântăreţ, ne surprinde cu materiale electorale sub forma unor pungi de plastic. Nişte materiale, în opinia mea, cel puţin nepotrivite pentru un om care se laudă că va "pune Bucureştiul pe roate". Militanţii le împart cu drag şi spor oamenilor de pe stradă... le impart e puţin spus... ţi le trântesc în braţe şi gata... te-ai făcut cu o pungă nouă! Adevarul e ca punga aia de plastic are o viaţă muuult mai lungă decât ar avea Ludovic Orban în cazul în care ar ajunge pe scaunul de primar; aşa încât punga lui promovatoare va ramane posterităţii întru veşnică amintire.Mă gândesc şi eu... creativitate - creativitate, dar până când, până unde? Până la plastic media? "Cât de fantastic e în plastic / În plastic e fantastic" zicea o melodie de demult....
Promit să revin cât de curând cu poze de la faţa locului :D
Am primit pe post de cadou un bilet la concertul lui Kylie Minogue. Şi cum nu e frumos să refuzi daruri, m-am executat şi m-am prezentat pe stadion.
Prima chestie care m-a lovit a fost organizarea... dureroasă lovitură. Deşi am ajuns la ora 7 la stadion, am reuşit să intrăm abia pe la 8 şi ceva. Şi asta nu din cauză aglomeraţiei fără măsură, ci pentru că domnii jandarmi care păzeau conştiincios intrările ne trimiteau de la o poartă la altă şi nu se decideau de fapt pe unde trebuie să intrăm: "nu pe aici. faceţi stângă şi iar stânga". Atâtea stângi am făcut că era să ieşim din oraş :-j. În fine, am considerat că ne-am făcut gimnastica de seară şi am răsuflat uşurate când ne-am văzut înăuntru.
Despre concert în sinea lui, nu ştiu dacă sunt eu cea mai în măsură să comentez având în vedere că nu sunt fan şi na, poate nu am ştiut să apreciez actul artistic. Nu-mi pare rău că am fost, dar nici nu simt că nu mi-aş fi putut continua existenţa fără acest concert. Nu pot să spun că m-a dat pe spate vreun super efect. Am apreciat, însă, forma maximă în care a fost Kylie şi rapiditatea cu care îşi schimba ţinutele. A reuşit să-mi transmită emoţii, m-a uns pe suflet când a cântat Kids, din păcate fără Robbie Williams de data asta :( şi mi-a plăcut şi varietatea de ritmuri - de la samba şi vals la muzică electronică. Cam atât.
Next stops: Best & Lenny Kravitz. Looking forward!
La bloc se simte când vine vara... nu că în alte locuri nu s-ar simţi, dar aici observi cu prisosinţă schimbările de la un anotimp la altul. Lumea mişună până târziu în noapte, copiii bat mingea în faţa blocului până se întunecă, fetele cântă, băieţii învaţă să înjure. Băieţii de cartier stau în faţa scării până spre miezul nopţii la o bere şi nişte seminţe. Spun bancuri obscene, râd cât se poate de zgomotos, se laudă cu aventurile lor cu femei uşoare şi ascultă muzică... evident cât mai tare şi cât mai paraziţii sau manele. Vecinii îşi udă florile şi o bârfesc pe vecina de la 3 pe balcon. Am parte de câte o ploaie torenţială de vară de câte ori "fac pişu" aparatele de aer condiţionat ale vecinilor. Geamurile mele sunt mascate de fauna luxuriantă din faţa blocului obturând de acum unghiul de vedere al vecinilor de vis-a-vis care obişnuiesc, în lipsă de activitate, să tragă cu ochiul din când în când în sufrageria mea primitoare. Dudele se coc spornic în dud şi omizile se vor promena în curând la ceas de seară pe crengi. Uneori am impresia că tulpina dudului e un fel de catwalk pentru omizi, mai ales când se află în bătaia bliţurilor aparatului meu foto :D. Senzaţia acestei seri de vară sunt doi băieţi, unul în bloc cu mine, celălalt în blocul de vis-a-vis. Ei comunică pe cale orală, de la balcon la balcon, ca în flinstones... de fapt nu comunică, ci urlă (pentru doar atât s-a dezvoltat partea creierului lor legată de bun simţ) şi vor să facă schimb de numere de telefon... o feerie... n-ai cu cine, domne, n-ai cu cine... Vara eu stau mult pe balcon şi învăţ sau mă uit la filme... e iar vară! :)
Cuvântul "mulţumesc" suferă de un paradox. Fie îl zicem din 5 în 5 minute, ca nişte tonomate, până îşi pierde însemnătatea, fie uităm de tot să-l zicem.
Unii îl consideră demodat: "ce tot atâtea formalisme?", eu îl consider binevenit, mai ales când am de ce. Un "mulţumesc" spus din suflet poate face ziua mai bună oricui.Fiecare om care trece prin viaţa noastră ne lasă ceva moştenire, lasă o urmă în filmul nostru. De la fiecare om cu care avem de-a face învăţăm câte ceva, bun sau rău. Suntem ca nişte sugative care absorbim tot ce se poate, de unde se poate şi cât se poate. Dar de prea puţine ne oprim din ritmul frenetic în care trăim să mulţumim pentru ce ni s-a dat sau pentru ce am luat.
Nu ştiu dacă e din cauză că am mâncat ceva stricat, că m-a lovit ceva în cap, că sunt într-o back to basics mood zilele astea sau doar pentru că simt că se apropie finalul unui alt capitol, dar în ultima vreme tot simt nevoia să mulţumesc oamenilor pentru ce mi-au lăsat.
Şi prima persoană căreia vreau să-i mulţumesc este cineva cu care mi-am petrecut probabil cea mai mare şi intensă parte din viaţa studenţească. Vreau să-i mulţumesc:
- pentru că m-a învăţat "dansul raţei"
- pentru că l-a împărţit cu mine pe Shov, cu tot cu declaraţiile de amor estival
- pentru că a scos la iveală mimoza din mine
- pentru complicitate în Jukebox
- pentru serile euforice din Cişmigiu- pentru că m-a însoţit în prima plimbare în Grădina Botanică
- pentru toate cafelele mai tari decât le puteam duce eu
- pentru toate jumătăţile de senviş din bucătăria nma- pentru toate dăţile când uitam să respirăm de atâta râs
- pentru că a fost muza multor mesaje (prea) creative
- pentru solidaritate în efortul susţinut de a auti păsările şi muncitorii la 5 dimineaţa
- pentru cel mai frumos evantai
- pentru că mi-a făcut cunoştinţă cu câţiva oameni foarte mişto
- pentru consultaţiile feng-shui
- pentru multe nopţi şi sesiuni de baila-baila în B52
- pentru trainica şi prolifica "relaţie" de 2 ani
- şi, nu în ultimul rând, pentru cele mai mari două dileme studenţeşti
Mulţumesc, Ruxandra !
sunt într-o cameră albă, gumată, moale, fără colţuri... o cameră care se dilată. nu pot să ajung nicăieri, nu pot să prind nici un obiect în mâini... toate fug.
dacă mă uit în sus văd marea, dacă mă uit înainte ameţesc de la ceaţa groasă.
miroase a zahăr ars, iar eu într-o rochie de sticlă dansez pe lampă. pot să muşc din pereţi şi mănânc norii...
ochii devin grei... şi se fac mici-mici...
vreau să zic ceva şi nu pot. nu-mi dau seama dacă îmi înghit cuvintele sau mi le suflă altcineva de pe buze.
nu am forţă să-mi duc ţigara la gură. încerc măcar să mă concentrez s-o văd cum se fumează singură... relaxarea asta mă face să cred că plutesc...
îmi tremură un picior... a luat-o razna... nu trebuie să mai vadă nimeni asta aşa că mă prefac că ţin ritmul melodiei.
mmm... it feels good!
mă orbesc nişte bliţuri şi nu-mi dau seama dacă trebuie să zâmbesc sau nu.
nu se întâmplă nimic... de ce nu se întâmplă nimic? voi simţiţi gazul care vă poluează gâtul, plămânii? nu vă ustură?
trebuie să plec. sunt un om cu responsabilităţi. i'm feeling guilty for being here... şi nu vreau să-mi stric imaginea încă din tinereţe... aşa încep toate.
mi-e sete... foarte sete... cu cât beau mai mult cu atât mai sete îmi e... şi mi-e poftă de ceva bun.
de unde se aude muzica asta? de ce miroase a flori pe balcon?
hei, nu pot să plec... nu cred că am nimerit uşa bună să ies din wonderland şi dacă am nimerit-o cineva mi-a furat butonul de deschidere... nu pot să ies... cine mi-a furat butonul salvator?
ha ha ha ha ha ha ha
nu mai ştiu exact în ce poveste sunt. telefonul sună şi cineva vrea să-mi zică ceva, dar e din alt film... mă blochez şi închid.
mi se face somn... tare somn... mi-e poftă de un somn bun...
dar înainte să adorm trebuie să dau drumul la maşina de spălat. sper ca până mâine aşternuturile din mintea mea să fie din nou curate...
De când s-a încălzit afară şi balconul meu e tot un soare, obişnuiesc să-mi adun catrafusele şi să stau acolo să învăţ, să scriu, să mă plimb pe net. În ultima, vreme am fost foarte absorbită de consolidarea cunoştinţelor mele politologice şi, în paralel, m-am distrat şi cu lucrarea de licenţă. Din studiul meu de pe balcon m-a deranjat doar un gândac. În fiecare zi din săptămână gândacul zburător poposea în balconul meu. Se izbea negreşit şi sistematic, mai întâi, cu capul de peretele balconului şi apoi pica într-un delir bolnăvicios pe podea. Evident, pica pe spate şi nu se mai putea întoarce să-şi ia zborul spre alte balcoane. Să stea pe spate era un fel de comă pentru el, sărmanul. Prima mea reacţie a fost să-l întorc cu vârful creionului, dar sadismul din mine mi-a dictat să stau să-l urmăresc cum se descurcă singur. Zi de zi aceeaşi poveste. Mă uitam la biata insectă cum se zbate, dă din multele picioare şi nu reuşeşte să se ridice. Dar nici nu renunţa. It kept struggling. Atunci când obosea se mai oprea din "gesticulat", aştepta puţin să-şi adune forţele şi o lua de la capăt. De fiecare dată a reuşit să-şi atingă scopul şi şi-a luat zborul. Se pare că totul ţine de răbdare, ambiţie şi dozarea efortului. Iată cum am învăţat o lecţie importantă de la o necuvântătoare... Emil Gârleanu ar fi mândru de mine ;)).
Da, recunosc. Îmi place să dorm! Cel mai mult mă bucur când pot să-mi prelungesc somnul de dimineață.
Și îmi place să visez! De obicei, visez frumos. Sunt un fan declarat al viselor de dimineață. Visele de dimineață sunt limpezi și puternice și învăluitoare, te îmbracă complet. Sunt visele în care lumina e mai caldă, oamenii sunt imponderabili, faptele, peisajele și timpul apar mereu în culori pastelate, gesturile sunt caline, iar cuvintele se pictează. E o lume tandră din care ieși încet, amețit, numai cu o cafea fierbinte și un chip prietenos.
Fără somnul și fără visele de dimineață viața ar semăna cu o supă chioară, în care nimeni nu a pus sare. Mi-e milă de oamenii care nu dorm destul și care nu visează...
Luni, 12 mai, începând cu ora 14:30, voi fi un susținător înfocat al echipei Tease PR, la Olimpiadele Comunicării. Am urmărit îndeaproape jurnalul de bord și acum aștept să fiu plăcut surprinsă de rezultatul final! Get pleased being teased!
... sau cum e sa afli lucruri noi despre tine :-j
