3*5 prieteni

via Dorin Boerescu

kidz around the world

Piata Presei, 10:15

Cum arată Piaţa Presei (şi) în această dimineaţă? Pe scurt, arată ca un ring de dans suprapopulat unde nimeni nu mai are loc să se mişte, dar tuturor le place melodia.
Câţiva şmecheri deţinători de maşini scumpe s-au gândit că n-ar fi rău să se urce pe linia de tramvai ca să ajungă mai repede la destinaţie. Alţi şmecheri deţinători de maşini mai puţin scumpe s-au raliat mişcării de "rebeliune". În acelaşi timp, toţi fraierii din 41 în frunte cu vatmanii oricum complexaţi (dar despre asta într-un alt episod) aşteptau şi înjurau.
Toate aceste tensiuni şi presiuni şi frustrări au fost sublimate prin sunete... mai exact, claxoane. Şi culmea, în toată învălmăşeala din această dimineaţă lipsea cu desăvârşire organul ordinii şi disciplinei care se descurce iţele rutiere.
Într-un final, când şi-au dat seama că lor li se adresau claxoanele, şmecherii au vrut, în nemărginita lor mărinimie, să elibereze şinele de tramvai. Numai că au încurcat şi mai tare circulaţia. Vatmanii au dat drumul fiarelor dezlănţuite din tramvaie fix în mijlocul străzii, omuleţii au împânzit zona, iar cele 5 rânduri de maşini dispuse anarhic nu se mai puteau mişca în nici un sens de la Arcul de Triumf până la Casa Presei.
Ca să întregească peisajul citadin, pierdută printre şoferii nervoşi, o maşinuţă împodobită haios emitea ritmuri de voie bună... era de la Fabrica deMentă... aşa ca pentru o dimineaţa dementă.

Boogie

Tocmai m-am întors de la cinema, unde am vizionat cu real interes Boogie. Un film sincer, în primul rând, şi haios, tot în primul rând :D.
Pe scurt, Boogie este o colecţie a celor mai folosite replici într-un cuplu şi o înşiruire de întâmplări tipice. Chiar mai mult decât replicile şi situaţia din film, m-au amuzat reacţiile celor sală. Printre râsete şi miştouri fiecare se vedea, de fapt, în oglindă. Aşa încât toate femeile din sală se făceau "mici" şi se afundau în scaune atunci când soţia îi reproşa soţului că iese cu prietenii din liceu şi nu stă cu ea, că este iresponsabil and so on. Bărbaţii îşi dădeau ghionturi şi boscorodeau de zor că aşa păţesc şi ei acasă... Pentru ca mai apoi să se inverseze rolurile: bărbaţii se simt "cu musca pe căciulă", când protagonistul o gafează,şi prezenţele feminine încep să şuşotească: "Poftim, şi te mai întreabă de ce nu-ţi convine să iasă cu băieţii".
Savuros de duminică seara...

recolta de toamnă

După o vară agitată şi plină de plimbări, se anunţă o toamnă generoasă din punct de vedere muzical. Să culegem, deci, roadele:

- 10 octombrie: Byron Unplugged
- 15 octombrie: Thievery Corporation
- 5 noiembrie: Roisin Murphy
- 10 noiembrie: Jean Michel Jarre
- 22 noiembrie: Nouvelle Vague
- 23 noiembrie: Koop
- 24 noiembrie: De Phazz

And many more to come! Iu-huuu!

fjsc - ediţie revizuită

Şi am plecat azi la drum întru recuperarea taxei de admitere despre care ziceam aici. Şi a fost de-a dreptul o călătorie iniţiatică. Şi nu s-a făcut lumină.
Am ajuns la Facultatea de Drept şi, evident, m-am dus cu chitanţa la casierie. Doamna de acolo îmi zice că nu am venit la casieria bună şi că trebuie să merg pe celălalt hol. Care hol? întreb, căci era a doua oară când intram în facultatea aia. Cu un imens sictir îmi răspunde: ăla paralel, şi pleacă de la ghişeu. Descopăr pasajele "secrete" şi tenebroase care mă conduc spre casieria generală. Dar surpriză (sau nu!) nici aici nu eram pe drumul cel bun. Trebuia mai întâi să merg la serviciul financiar de la camera 26 (care nu era numerotată).
Ajung şi acolo şi dau peste un birou tipic românesc în care secretarele, în timpul programului lor şi aşa scurt, se prăjitureau şi ciocneau nevoie-mare cu cafea. M-am simţit prost că le-am întrerupt ospăţul şi nici ele nu m-au iertat. Mi-au vârât sub nas o cerere şi m-au trimis în alte 3 birouri de pe cele 2 holuri paralele să mai culeg nişte bonuri, chitanţe, fişe şi alte 1000 de hârţoage.
Fac rapid un slalom printre birouri, holuri, secretare şi contabile care mai de care mai binevoitoare. Ajung înapoi în biroul-cafenea care se pregătea spornic de închidere. Aici mi se verifică hârtiile, se capsează, se pune o ştampilă şi sunt trimisă, din nou, în alt birou pentru a 1001-a semnătură. Deja pierdusem aproape 2 ore pe acolo. Mă reîntorc la party people care încep să-şi paseze hârtiile culese de la una la alta. Într-un final apoteotic hârţogăraia ajunge în mâinile doamnei Mariana care se uită ca o zână la mine şi îmi spune: Îmi pare rău, dar nu am scos banii din contul BCR. Să vă întoarceţi miercuri între 12-14 după bani.
Nu că n-ar fi putut să-mi spună asta de la început ca să nu mai pierd şi ziua de luni pe holurile paralele şi să le fac pe toate miercuri...
Încep să mă gândesc dacă nu cumva acest traseu alambicat a fost minuţios pus la punct ca între atâtea drumuri şi mutre acre să-ţi piară cheful de a-ţi recupera banii ?!?!

Later edit: Am fost miercuri din nou în excursie şi de data asta am izbândit. Aleluia!

coincidenţe de weekend

Nu putem spune că este o coincidenţă că a fost weekend pentru toată lumea. Şi nici că a fost o vreme shitty afara. Însă faptul că foarte multă lume cunoscută a ales ca destinaţie de weekend paturile pufoase de la Ikea se înscrie la capitolul Coincidenţe. Dacă mi-aş fi propus ca într-o săptămână să mă întâlnesc cu toată lumea peste care am dat sâmbătă acolo, n-aş fi reuşit. Un tur de forţă prin Ikea a fost suficient ca să revăd lume cu care nu mă văzusem de 3 luni.

Dar şi mai mare coincidenţă a fost să văd 2 weekend-uri la rând aceeaşi maşină, cu acelaşi număr de înmatriculare, în locuri diferite: mai întâi în centrul Braşovului, apoi în parcare la Ikea şi în cele din urmă în parcarea blocului de vis-a-vis (din Bucureşti). Aşa încât salut respectuos posesorul/ posesoarea autoturismului cu numărul: B 82 GUF, întrucât drumurile noastre se intersectează frecvent.

Tot coincidenţa a făcut că tot weekend-ul să-mi treacă prin faţa ochilor cu obstinaţie literele a, n şi h, în combinaţii diverse, nebănuite şi nelimitate (prietenii ştiu de ce).

Dar, cu singuranţă, cea mai nefericită dintre coincidenţe a fost atunci când am ales acelaşi autobuz în drum spre casă, cu nişte fotbalişti wanna-be. Indivizi care şi-au sunat toată agenda de piţipoance "ca să le vrăjească pentru diseară" şi "ca să vadă care pică". Bineînţeles că nu cunoşteau cazul acuzativ şi foloseau "decât" în propoziţii afirmative. Să nu trecem peste faptul că organul lor cel mai de preţ ţinea loc semnelor de punctuaţie şi că simţeau o nevoie de nestăvilit să-şi întindă picioarele peste plasele de cumpărături ale colegilor de autobuz. A fost cel mai lung drum de weekend spre casă...

Bine am revenit în Bucureşti :-j!

they're coming, they're coming

zic

via www.razvanmatasel.ro
foto: stefan stroe

Later edit: mai nou ii gasim la pachet aici

a new hope

... era vară ... era o carte chiar bună ... şi o poveste cu potenţial ...
... este ilustrarea perfectă a faptului că există unele lucruri care au mai multă strălucire când rămân imperfecte şi neterminate decât când sunt desăvârşite ...
... there will always be a new hope ...

simply bleax !

cel mai scârbos, odios, ramolit şi prost-inspirat spot din ultima vreme :-&

dilema zilei

Atunci când un publicitar îţi spune că eşti bun pentru PR, iar un om de PR îţi spune că eşti bun pentru advertising, ce faci?

doamna petrescu şi fjsc

E agitaţie mare zilele astea cu înscrierile pentru master. Printre aspiranţii la un program masteral "nemaipomenit" mă număr şi eu. Şi pentru că toamna a venit cu un dor de schimbare, m-am gândit pentru mai mult de o nanosecundă (de data asta) să schimb fcrp-ul cu fjsc-ul... doar aşa ca să mă joc puţin cu literele.
Zis şi făcut. Încep voiniceşte să-mi pregătesc dosarul pentru admiterea la ID, căci prioritar pentru mine în sezonul toamnă-iarnă-primăvară-vară nu era prezenţa mai mult sau mai puţin obligatorie la cursuri. Mai întâi pierd suficientă vreme şi bani pe la notar ca să-mi legalizez toate cele jdemii de copii care erau necesare. Spre exemplu, n-am înţeles nici până acum de ce aveau nevoie de diploma de bac în original căci era de la sine înţeles că din moment ce posed o diplomă de absolvire a facultăţii, am trecut şi de liceu... În fine. Îmi redactez apoi cu drag şi spor lucrarea pentru admitere. Pun totul în dosarul plic alb şi pornesc ca o floare spre sediul fjsc.
Sunt întâmpinată în curtea facultăţii de grămezi de moloz şi aflu că trebuie să urc pe jos 6 etaje pentru că lifturile nu funcţionează. Îmi zic că nu-i nimic, abia fac mişcare :-j şi apuc să mă delectez cu peisajul. Doar că pe retină îmi rămân coridoare gri şi dezolante. Ajung în cele din urmă la destinaţie - sala 601. Bat la uşă, intru, un băiat cu căştile pe urechi abia dacă ridică ochii la mine. Îl întreb dacă pot să mă înscriu, iar el îmi spune plictisit că da, dar trebuie să aştept să se întoarcă doamna Petrescu. Când ies din nou pe coridor dau de alte 2 individe care aşteptau acelaşi personaj... de o oră! Mă uit la ceas. Mai era cam juma de oră până se termina programul de gravidă pentru dna. Petrescu (9-14).
Mă învârt, mă sucesc, văd că una dintre fetele care aşteptau pleacă în căutarea doamnei. Se întoarce tot singură. Se pare că doamna Petrescu este ocupată. Mă gândesc: "ok, dar cel puţin acum ştie că o aşteaptă nişte oameni". Şi tot aşa mai trece încă o juma de oră, timp în care ratez o altă întâlnire importantă din cauza "importantei" doamne Petrescu. Dau buzna peste tânărul care se dixtra pe internet şi îl întreb dacă doamna mai vine azi, dă din umeri şi zice că dă un telefon după ea.
Într-un final apare şi mult-aşteptata duduie, foarte relaxată şi mirată că suntem atâţia care vrem să ne înscriem. În timp ce aduce cererile pentru înscrieri, menţionează: "doar cei cu 4 şi 5 ani se pot înscrie, da?!". Am simţit că îmi dă cu ceva în cap. Ridic sprânceana şi cer explicaţii întrucât pe site-ul faculatăţii erau cât se poate de clar trecute cele 100 de locuri şi pentru cei cu 3 ani. Primesc nişte lămuriri foarte româneşti: "abia luni am fost anunţată. nu vă închipuiţi câtă lume a trebuit să refuz eu?!!". Întreb de ce nu s-a postat nimic pe site, la avizierul facultăţii, pe forum. Doamna se uită cu ochi galeşi la mine, ridică din umeri şi mă întreabă suav: "dar la zi nu vreţi să vă înscrieţi?". Deja scârbită îi răspund: "Nu, dar aş vrea să ştiu cum pot recupera cei 200 de roni pe i-am plătit deja pentru înscriere". Îmi zice că ei nu pot face nimic, dar mă asigură că dacă merg la bancă îi pot recupera. Cu o profundă îndoială în suflet plec la bancă. Nu trecuse decât o oră de când plătisem.
Bineînţeles că nu s-a putut face nici o stornare, oricât de amabile şi binevoitoare au fost doamnele de la bancă. Mă întorc acasă şi dau telefon la secretariatul general. Dau peste o tanti drăguţă care îmi explică: "trebuie să vă întoarceţi la facultate să vă scriu eu pe chitanţă că nu s-a folosit şi să vă pun o ştampilă şi să mergeţi săptămâna viitoare la facultatea de drept, la serviciul financiar să vă dea banii. dar aici să veniţi într-o jumătate de oră că eu nu mai stau".
Sun la taxi, iau chitanţa în dinţi, ajung la tanti, îmi semnează şi îmi explică, din nou, foarte româneşte de ce nu s-a postat nimic pe sait despre această decizie: "ştiţi, noi nu am postat nimic despre asta pe site tocmai în speranţa că se va reveni asupra acestei decizii şi nu va mai fii nevoie. noi am fost anunţaţi abia joi, săptămâna trecută, dar am sperat că până la finalul perioadei de înscrieri se va rezolva". Mă uitam la ea şi eram speechless de logica lor profundă.
Asta pe lângă neprofesionalismul şi ineficienţa minunatei doamne Petrescu care în loc să mă trimită după logica dânsei la bancă ar fi putut telefona secretariatului (sau ca să nu se obosească ar fi putut să mă trimită pe mine acolo) pentru o informare corectă. M-ar fi scutit de cel puţin 2 drumuri inutile şi mult timp pierdut. Dar cam aşa se prezintă şi funcţionează o instituţie de învăţământ care oferă masterate în comunicare şi relaţii publice (în România, cel puţin !).
Şi-am încălecat pe-o şa şi iată cum s-a spulberat dragostea mea pentru fjsc chiar înainte de a începe !

septembrie, marţi

Toată lumea se preocupă de venirea toamnei. După mine, primele zile de toamnă sunt caracterizate în primul rând de agitaţie... agitaţie pe toate fronturile.
Vântul agită frunzele care încep să cadă. Gospodinele se agită pentru proviziile de iarnă - în căutarea celor mai convenabile preţuri, celor mai arătoase legume, celor mai noi reţete. Şcolarii patriei iau cu asalt în supermarketuri rafturile cu rechizite ca să mai prindă caiete, rigle şi pixuri cu eroii din desenele preferate.
Revistele glossy anunţă ultimul val de reduceri şi agită în paginile colorate ultimele trenduri de toamnă. La TV e agitaţie mare cu grila de toamnă şi promovarea ei şi, bineînţeles, cu pregătirea campaniilor electorale.
Unii se pregătesc intens pentru admiteri, alţii pentru interviuri şi alţii pentru întâlnirile vieţii lor. Cei mai meditativi îşi fac bilanţul pentru vara ce-a trecut.
Primele zile de toamnă vin cu un sac de emoţii pentru fiecare - pentru copiii care intră în clasa 1, pentru proaspeţii liceeni şi studenţi, pentru cei aflaţi la primul job sau care tocmai şi l-au schimbat, pentru cei care sunt în pragul unor noi colaborări, noi prietenii sau noi relaţii - şi cu o tolbă de dorinţe pentru începuturi senine.

Dacă ar fi să mă iau după horoscop, toamna mea ar trebui să fie pe puţin excelentă. Dar cum nu mă iau după previziuni o să mă las din nou surprinsă. Am un feeling pozitiv la început de toamnă şi dacă nu va ieşi excelent, cel puţin ştiu că "mă voi descurca", as always :). Viva la vida!

conto de fadas

Well, acum că am revenit de-a binelea cu picioarele pe pământ (românesc) şi euforia călătoriei a mai scăzut în intensitate, pot să aştern câteva rânduri despre "Cum a fost în Portugalia?" - de departe cea mai populară întrebare din ultima săptămână.
Aş putea să spun scurt şi la obiect că a fost minunat şi nu aş minţi sau exagera cu nimic, dar ştiu că acest răspuns nu ar fi deloc satisfăcător :D. Aşa încât o să iau pe rând toate locurile cu toate lucrurile care m-au impresionat.

Lisabona

Când începi să aterizezi deasupra Lisabonei te şochează mai întâi slalomul pe care avionul îl face printre clădiri - spitale, hoteluri, blocuri, facultăţi - ca să ajungă pe pistă, căci aeroportul se află foarte aproape de centrul nou al oraşului.
Odată depăşită emoţia sosirii pe tărâm străin, începi să descoperi că Lisabona este un oraş cu poveste, în care cuvintele de ordine sunt: relaxare şi bună-dispoziţie. Aerul e proaspăt, curat, vântul adie mereu căci curenţi sunt de pretutindeni, atât de la fluviul Tejo (de o albăstrime şi limpezime rar întâlnite) care mărgineşte Lisabona de la un capăt la altul, cât şi de la ocean. Datorită curenţilor vremea este destul de instabilă, iar temperaturile sunt mai mult decât suportabile.
Oamenii au o demnitate blândă şi modestă, sunt îmbrăcaţi foarte colorat, au frunţile descreţite, nu am auzit pe nimeni certându-se, sunt foarte deschişi şi amabili. Atât de amabili încât dacă te vedeau cu harta în mână la vreun colţ de stradă uşor dezorientat în ce parte s-o iei, se ofereau să te ajute fără ca măcar să le ceri asta. Am întâlnit un paradox, însă: tinerii ştiu mai puţină engleză decât cei mai înaintaţi în vârstă.
În Lisabona staţiile de metrou sunt adevărate opere de artă. Toate sunt renovate şi pictate în funcţie de specificul staţiei respective. Cel mai mult mi-au plăcut staţiile Parque (pictată în albastru, cu hărţile descoperitorilor şi citate din filosofi, poeţi şi oamenii de cultură din toată lumea), Olaias (desemnată una dintre staţiile cele mai frumoase din lume) şi Oriente (very disneyland-ish). La metrou se transmit uneori ştiri pe ecrane mari şi cântă mereu muzica - dimineaţa mai energică, iar după-amiaza şi seara timpanele îţi sunt mângâiate de ritmuri chill. Ai putea chiar locui la metrou în condiţii ca astea!
În ceea ce priveşte transportul este oricum de admirat: metrourile sunt extrem de curate şi de sincronizate, în autobuze se urcă disciplinat prin faţă şi se coboară la fel de disciplinat prin spate, mijloacele de transport în comun circulă cu 70 km/h (pe verificate!), iar taxiurile cu 110 km/h. Cu toate astea pietonii sunt foarte respectaţi, numai dacă te afli în dreptul trecerii de pietoni coloane întregi opresc, chiar şi tramvaiele :-o.
Parcurile şi grădinile botanice sunt multe, frumoase şi foarte bine îngrijite. Sunt locurile perfecte să te odihneşti, să te relaxezi sau pur şi simplu să stai să citeşti o carte sau să te uiţi la cer - căci portughezii nu au absolut nici o apăsare în a se aşeza pe jos ca să-şi scoată o carte, un ziar sau doar pentru a contempla lumea din jur, oriunde au chef, fie că asta înseamnă în parc, într-o grădină botanică, pe scările unui muzeu, într-o gară, lângă o fântână.
Lisabona este un oraş în care influenţele maure se simt cu prisosinţă - forma ferestrelor, a porţilor, străduţele înguste şi întortocheate din Alfama, cel mai vechi cartier, pereţii clădirilor împodobiţi cu azulejos (celebrele plăci de ceramică pictate manual, pe care ai dori să le fotografiezi toate, dar îţi dai seama că nu-ţi ajung cele 2 carduri pe care le ai), Castelul Sao Jorge (singura clădire care a rămas complet întreagă după cutremurul din 1755) - toate amintesc de moştenirea pe care maurii au lăsat-o Portugaliei. Străduţele din Alfama sunt fermecătoare, pline ochi de localuri de fado, împodobite abundent la ceas de sărbătoare, te conduc către curţi interioare misterioase sau către platouri cu fântâni arteziene unde îţi tragi sufletul, te bucuri de soare şi priveşti fluviul peste acoperişurile roşii ale caselor.
Belem este un soi de suburbie a Lisabonei, încărcată de istorie şi aflată chiar pe malul Tejo-ului. Aici se află Turnul din Belem, chiar pe apă, de unde se spune că au pornit corăbiile marilor descoperitori. 6 etaje de urcat pe scări înguste în spirală îţi oferă privelişti minunate asupra fluviului şi părţii mai vechi a oraşului. Turnul este o capodoperă a arhitecturii manueline, ca toate monumentele din acestă zonă de altfel, iar detaliile lucrate cu atâta grijă şi atenţie ca o broderie, te vor ţine minute în şir în poziţie de gură-cască. Vis-a-vis de Turn se află Mănăstirea Ieronimilor, o enormitate dantelată cu imagini din Biblie şi figuri ale sfinţilor, care adăposteşte mormintele lui Vasco da Gama şi a poetului naţional, Luis Camoes. Puţin mai sus, pe malul apei se ridică impunător Monumentul dedicat Descoperirilor şi Descoperitorilor. Din orice parte ai privi această construcţie, de departe, ai impresia că este destul de mică. Când însă te apropii şi te uiţi de sus în jos şi realizezi ce mic eşti tu şi ce mare e el, ţi se taie răsuflarea, după care privirea îţi rămâne aţintită pe şirul figurilor istorice care îmbracă de o parte şi de alta monumentul. Şi dacă tot de afli în Belem musai trebuie să încerci faimoasele tarte de Belem, pe numele lor original Pasteias de Belem, care au făcut istorie. Se servesc cu multă scorţişoară.
Bairro Alto (Oraşul de Sus) şi Baixa-Chiado (Oraşul de Jos) reprezintă centrul vechi al Lisabonei şi cuprind foarte multe străduţe pietonale împânzite de cafenele, restaurante, magazine de fiţe, buticuri, dar şi tarabe ale comercianţilor care oferă articole specific portugheze (în general piele şi obiecte de artizanat). Transportul din Oraşul de Jos în Oraşul de Sus se face pe bază de lift ;)) cu taxator şi tot tacâmul. Există 7 astfel de elevatoare în Lisabona, în diferite părţi ale oraşului, dar cel mai celebru este Santa Justa, construit de distinsul domn Eiffel. În Oraşul de Sus l-am întâlnit pe Fernando Pessoa, pe terasa unei vechi cafenele, din păcate sub forma de statuie. Şi tot în Oraşul de Sus am dat peste Igreja do Carmo, o biserică din care după cutremur au rămas doar stălpii de marmură albă şi câţiva pereţi. Ceea ce lipseşte cu desăvârşire este tavanul, deasupra ta fiind cerul şi atât. În Oraşul de Jos lucrurile sunt ceva mai palpitante - aici întâlneşti emo de Portugalia şi dacă eşti suficient de norocos (aşa cum am fost eu :)) ) vei întâlni nişte neni mari şi foarte amabili care îţi oferă droguri. În afară de asta, apusul din Piaţa Rossio (unde în trecut aveau loc execuţiile) este superb.
McDonalds şi KFC really suck în Lisabona, ceea ce te face să încerci mai multe specialităţi portugheze - care înseamnă, în principiu, mult peşte, în special cod preparat după nenumărate reţete care mai de care mai delicioase. Cartea de vizită cea mai demnă de luat în seamă o reprezintă frigiderele cu carne crudă aflate în faţa fiecărui restaurant - asta denotă prospeţime şi diversitate. Cea mai bună bere este Sagres (mai ales neagră) chiar dacă pe toate drumurile se face reclamă la Super Bock, iar vinul de Porto se serveşte mereu foarte rece. Toată lumea se va uita dubios la tine când vei cere doar cafea, fără lapte. Sunt atât de surprinşi de această preferinţă încât te şi întreabă "Cum tu nu bei cafeaua cu lapte? Sigur nu vrei?".
It's a must să te plimbi cu tramvaiele galbene, vechi, din lemn. Cele mai potrivite pentru turişti sunt tramvaiul 28 care are staţii în dreptul tuturor obiectivelor turistice din zona veche sau tramvaiul 15 care te plimbă pe malul apei până în Belem, la vărsarea fluviului în ocean.
Parcul Naţiunilor este o incursiune prin partea nouă a Lisabonei, printre clădiri de sticlă, cu arhitectură futuristă. Parcul îţi oferă o mulţime de posibilităţi de petrecere a timpului - pavilioane ale cunoaşterii cu tot felul de maşinării care măsoară timpul sau nivelul apei, grădini de ape, băncuţe frumos colorate la umbra palmierilor, telegondole care te duc până la Turnul Vasco da Gama de unde porneşte peste Tejo cel mai lung pod (17 km) din Europa.Una dintre atracţiile principale se doveşte a fi Oceanariul care pare decupat din Star Trek. Poţi uita de tine acolo, relaxându-te în faţa pereţilor de sticlă imenşi dincolo de care se promenează creaturi acvatice cu cele mai ciudate forme. Nu te vei opri din admirat delicateţea anemonelor şi agilitatea peştilor mici şi coloraţi. Iar pinguinii şi vidrele sunt vedetele absolute. Îţi va fi frig la sectorul dedicat Oceanului Arctic, dar te vei încălzi în timpul expediţiei prin pădurea tropicală.
În Lisabona nu ai cum să te pierzi, iar dacă se întâmplă asta nu îţi pare rău pentru că la fiecare pas descoperi ceva seducător. Nu te simţi sufocat de clădiri prea înalte care împiedică soarele să se reverse asupra oraşului pentru că în centrul Lisabonei există doar blocuri cu maxim 4 etaje, cele cu 10 sau mai multe se află spre marginea oraşului. Aici nu te deranjează rufele la întins în faţa fiecărui geam pentru că fac parte din peisaj; ţi s-ar părea ciudat dacă ar fi altfel. Te îndrăgosteşti pe loc de armonia de culori pe care o expun blocurile pastelate, de ritmurile de fado care răsună din majoritatea locuinţelor şi îţi acompaniază paşii. Lisabona este oraşul în care toate fotografiile ies bine, care are mereu lumina potrivită. Este oraşul în care poţi să te relaxezi şi să te distrezi, deopotrivă. La un moment dat nici nu mai contează ce şi cât apuci să vezi, ci să intri în spiritul locului şi să citeşti poveştile frumoase pe care le are de spus.

Fatima

Este un orăşel micuţ şi foarte ieftin. Aici se spune că Fecioara Maria s-a arătat unor copii şi a prevestit nişte lucruri. Din păcate aici am descoperit că modernitatea dăunează grav sacralităţii - lumânările electrice şi apa sfinţită luată de la un soi de automat, gen Fântâna, nu m-au încântat deloc.
Însă aici am mâncat cea mai bună prăjitură ever, extrem de dulce (ca mai toate dulciurile lor), şi am băut cel mai bun cappucino.

Cascais

Un orăşel cosmopolit, pe malul oceanului, unde nu ai să găseşti nicidecum fiţele, umbreluţele şi plajele supra-populate din Mamaia. În schimb găseşti faruri frumoase, plaje curate, cu nisip fin şi auriu, apa limpede şi foarte rece a oceanului, case frumoase, muuulte specii de flori, golfuri multicolore, palmieri enormi, linişte pe timp de zi, şi muzică şi gălăgie civilizată odată cu lăsarea serii.
Aici am făcut cunoştinţă cu sosul lor picant - Pitu-Pitu - despre care nimeni nu ne-a avertizat că atrage după sine multă-multă bere. Şi tot în Cascais am mâncat cea mai mare îngheţată în condiţiile în care la ei o cupă = 2 la noi. A fost prima dată când m-am luptat să termin o îngheţată, dar a meritat.
Foarte aproape de Cascais este una dintre cele mai sălbatice plaje din Portugalia, pe numele ei Boca do Inferno, unde valurile ating înălţimi record, motiv pentru care este una dintre preferatele surferilor (foarte drăguţi, de altfel ;)) ).

Sintra

Este un orăşel de munte care mi-a adus aminte de Braşov. Mica-mare diferenţă între cele 2 este că Sintra, pe lângă munte are şi ocean :D. Orăşelul de la poalele Serrei da Sintra este monument UNESCO pentru toate palatele şi castele super bine "conservate" şi pentru plantele rarisime care se găsesc pe aici.
Sintra pare un tărâm de poveste, unde nu-ţi e greu să-ţi imaginezi cum pe vremuri se plimbau trăsurile familiilor regale. Un munte întreg împânzit, fără a fi aglomerat, de castele, palate şi foişoare, cu vedere la ocean.
Dacă te plimbi alene pe străduţele care urcă în spirală până în vârful muntelui ai şansa să dai peste o sumedenie de expoziţii de pictură, sculptură, azulejos, în aer liber, Sintra fiind un oraş cu un pronunţat caracter cultural.

Cabo da Roca

Sau "capătul pământului" cum îmi place mie să-i zic. Este locul care mi-a provocat senzaţiile cele mai puternice. Un colţ de paradis, aş zice.
Cabo da Roca este punctul cel mai vestic al continentului european, "unde se termină pământul şi începe marea" după cum spunea Luis Camoes. Tot ce vezi din acest punct este oceanul şi cerul - în faţă, în stânga şi în dreapta. Şi desigur, fâşia de stânci pe care te afli tu. Toate nuanţele de albastru se îmbină în jurul tău, iar valurile izbesc cu putere stâncile din jur. Nu auzi decât şuierul vântului care te ia pe sus şi muzica oceanului.
Te încearcă sentimente contradictorii. Pe de o parte frică, pentru că ai impresia că that's it, ăsta e capătul şi în rest apă, libertate maximă, pe de altă parte, şi peste toate linişte.
Ca un explorator adevărat ce sunt, de la Cabo da Roca am primit şi o diplomă cum că am atins cel mai occidental punct al Europei ;).

That's all folks! Bineînţeles că nu am apucat să văd tot, să zac pe toate terasele, să încerc toate soiurile de vin, să mă rătăcesc voit pe toate străduţele, şi bineînţeles că mă voi întoarce să mai iau o gură din farmecul portughez. And that's a promise!
"Proximo paragem: concerto de Coldplay. Hay corespondencia com a musica maravilhosa!"

Calouste Gulbenkian

Muzeul Gulbenkian este unul dintre locurile care mi-a rămas cel mai pregnant în suflet şi în minte - atât datorită colecţiei pe care o adăposteşte, cât şi pentru povestea sa.
Clădirea adăposteşte una dintre cele mai frumoase colecţii particulare de artă din Europa, colecţie realizată de un miliardar armean. Este, probabil, una dintre cele mai variate colecţii pe care le-am văzut până acum, de o fineţe remarcabilă. Ordonate cronologic, piesele din acest muzeu te poartă prin timp începând din secolul 7 î.Hr., trecând prin secolul 17 cu Rembrandt şi terminând în 1945, cu bijuteriile Art Nouveau realizate de Rene Lalique.
Spuneam, însă, că mi-a plăcut mult şi povestea acestui muzeu. La începutul epocii petrolului, un vizionar armean de origine turcă a început să facă afaceri cu Mesopotamia (azi Irak). Două războaie mondiale şi asigurarea combustibilului pentru miliarde de maşini, avioane şi nave au făcut din Calouste Gulbenkian un om inimaginabil de bogat. El a devenit un entuziast şi priceput colecţionar de artă şi antichităţi, începând de la covoare turceşti şi persane, manuscrise armene şi arabe, monede romane şi greceşti. Pasiunea lui s-a extins, cuprinzând artă egipteană, porţelanuri chinezeşti şi picturi occidentale. Misiunea sa era să achiziţioneze exemplare perfecte din fiecare dintre domeniile sale de interes.
Gulbenkian se pregătea să meargă în SUA când a căzut grav bolnav în Lisabona. El a fost atât de impresionat de felul în care a fost tratat aici, încât s-a hotărât să rămână, întemeind o fundaţie de caritate şi lăsând întreaga sa avere statului portughez în 1955, când a murit. Muzeul Gulbenkian este piesa centrală a moştenirii sale, alături de multe alte aşezăminte culturale din Portugalia, printre care Centrul de Artă Modernă, un planetariu şi instituţii de educaţie.

Cervejaria da Trinidade

Pe când hoinăream alene descoperind minunile Lisabonei am dat peste acest restaurant-berărie, unde de altfel am mâncat cel mai bun peşte ever :D.

Iniţial locul a fost o mănăstire, din care acum au mai rămas zidurile (evident!) şi unele dintre cele mai frumoase azulejos (plăci de ceramică pictate) din interior. Ceea ce mi-a atras atenţia şi mi-a plăcut în mod deosebit în restaurantul ăsta este modul în care era promovat - prin valorificarea istoriei. Pe fiecare masă se afla o plăcuţă care zicea aşa:


Simplu, discret, ingenios.

colors of portugal

Continue the journey on Flickr.

de 2 ani...

... îmi doresc să ajung acolo.
Acum 2 ani doar mi-am dorit, anul trecut mi-am dorit puţin mai mult, am încercat, dar astrele nu s-au aliniat favorabil. Anul ăsta mi-am dorit foarte mult şi m-am străduit - după amânări, peripeţii, răzgândiri, am reuşit.
De mâine voi fi acolo "unde se termină pământul şi începe marea" :).

my loony obsessions

Am primit o leapşă foarte solicitantă de la Miss Mimo care zice să scriu despre obsesiile mele :D. La o primă vedere ar părea piece of cake, dar vă spun eu că nu este. Deci, ca să nu las leapşa neonorată m-am pus pe contabilizat şi adunat obsesii. Să vedem ce a ieşit !
Sunt obsedată de:

• buricul meu - în sensul că îl verific constant să văd în ce stare e pentru că în mod sistematic la 2 ani se produce câte o hernie :-j
• de genţi - mici, mari, colorate, uni, cu floricele, sport, elegante, variaţiuni pe aceeaşi culoare - niciodată nu sunt suficiente, mereu mai am nevoie de un model, aproape niciodată nu pot rezinta tentaţiei de a o avea "şi pe asta"
  
• de convershi - cu cât mai multe perechi cu atât mai bine. Trăiască!
• de oja sărită de pe unghii - mă oripilează şi-mi vine să-mi pun mâinile în cap atunci când văd o femeie cu oja (de obicei roşie sau într-o culoare închisă - ca să se vadă mai bine) ciobită pe unghii
• de aşternuturi albe - pentru că am impresia că în ele se doarme cel mai bine
• de Kinder Penguin - indiferent de anotimp e musai să fie măcar unul în frigider
• de praful de pe ecranul laptopului şi de amprentele de pe telefon şi ochelari - cred că într-o viaţă anterioară am fost un lustragiu de succes :D
• de căni şi magneţi - primele abia mai încap în dulap, cele din urmă au o problemă cu mărimea frigiderului
• de potriviri - în general, între culori, ţesături, texturi, oameni, orice trebuie să fie potrivit
• de mirosul cărţilor - uneori intru în librării sau anticariate doar ca să miros cărţile - vechi sau noi, după caz
• de twitter şi messenger - cred că asta e deja adicţie :-s
• de fotografii - trebuie să fotografiez tot ce prind şi trebuie să îmi cumpăr fotografii de oriunde merg
• de verbul "a vrea" - am observat că îl folosesc destul de des
• de mâinile oamenilor - este probabil primul lucru la care mă uit când întâlnesc pe cineva; sunt un fel de carte de vizită pentru mine
• de pisici şi melci - în sensul rău, adică nu numai că nu-mi plac, dar mi-e şi frică de aceste vietăţi
• de tacâmurile de la restaurant - musai trebuie studiate înainte de a fi folosite
• de muzică în general şi de anumite cântece temporar
• de coşuleţe - pentru papuci, pentru cărţi, pentru parfumuri, pentru orice - mă ajută să mă organizez mai bine, cred :D
  
• de perfecţiune - în toate formele ei: începând cu mine care trebuie să fac totul perfect până la cele mai mici detalii care trebuie să fie şi ele perfecte în felul lor şi în limita posibilităţilor (evident, aici e o nunaţă importantă pentru că pentru fiecare perfecţiunea înseamnă altceva).

Ar mai fi altele, sunt sigură, dar nici nu-mi mai vin în minte acum, nici nu îndrăznesc să le scriu aici pe toate ;)). Şi vorba mamei, care a intrat în cameră când eu scriam de zor aici: "Pfff... ar fi trebuit să primeşti o leapşă care să sune aşa: de ce NU sunt obsedată" :)).
Buuuuun... Leapşa merge mai departe la Abli pentru că ştiu că are obsesii foarte haioase, la Alina şi la Morcoveaţă. Spor!

selling sea-shells on the sea-shore

ce mai fac?

Mi se pare foarte amuzant să te întâlneşti cu cineva după foarte mult timp la coadă la pâine, la rând la intrarea la un concert sau, pur şi simplu, în parc, şi să te întrebe senin, sec şi politicos: "ce mai faci?". Eu nu ştiu să răspund la întrebarea asta. Păi cum aş putea eu să spun în 2 minute ce-am făcut în ultimul an, de exemplu ?!

Deci... ce mai fac?
Mă caţăr pe acoperişuri ca să văd lumea de sus, beau coca-cola şi mănânc napolitane cu surprize, dansez pe plajă, mă dau cu barca, mă reîntâlnesc cu prieteni vechi şi îmi fac prieteni noi, mă plimb, mi-e dor mereu de ceva sau cineva, mi-a recidivat hernia şi buricul e din nou în centru atenţiei, mă joc, fac poze, mă cert şi mă împac, râd mult şi mănânc puţin, caut mereu câte ceva, mă pierd în nimicuri, mă muncesc cu gândurile, nu-mi mai place aşa de mult îngheţata de ciocolată, acum o prefer pe cea de fructe, caut un master mişto, merg la concerte, cânt, citesc, nu apuc să mă uit la toate filmele la care îmi doresc, îmi vopsesc unghiile roşii, mă dau pe leagăn noaptea în parcuri, încă vreau o trotinetă roz şi încă vreau la Praga, uneori mai uit să respir, am surprize plăcute şi neplăcute, mi-e frică de fulgere, dar îmi place să mă uit la furtună, fac şi desfac bagaje de tot felul...

Un scurt rezumat al tuturor sună la fel de sec şi impersonal precum întrebarea: fac bine. Tu ce mai faci?

22

Îmi doresc o viaţă întreagă de om petrecută într-un cântec şi o nepăsare :)

practicing for gold

Am vrut să scriu despre asta demult, dar din diverse motive mai mult sau mai puţin întemeiate, it skipped. S-a întâmplat o mare bucurie pentru pr-ul românesc şi bucuria a venit de la The Practice în frunte cu Gabriela Lungu şi campania, privită cu scepticism de mulţi indivizi, pentru Ziua Bărbatului.
După ce au câştigat cu această campanie 2 premii de argint şi unul de aur la Romanian PR Award, s-au înscris şi la competiţii internaţionale. Succesul răsunător a venit la SABRE (Superior Achievement in Branding Reputation). Campania "Man's Day" a luat 2 premii de aur la 2 secţiuni diferite ale concursului, inclusiv pentru Europa de Est, şiiiii... marele premiu. Trebuie menţionat că short list-ul pentru marele premiu a fost alcătuit de juriu dintre toate premiile de aur.
The best of the best, deci. Congrats!

massive attack

Un concert foarte fain, cu o atmosferă foarte altfel. Un show de tripat şi dez-tripat. O trupă profi şi implicată. Un slalom printre mesaje şi metatexte smart. O plimbare cu capul în nori, între trip şi hop. Un soi de prietenie cu alţi oameni in the mood. O stare interesantă şi un final destul de brusc. O oră şi 45 de bine.
My favourite - Teardrop: aici (pentru că nu mai era baterie în dotare) pentru Raisa aka Roxana, deşi nu e chiar dimineaţă :)

concert marca lenny kravitz

La început l-am confundat cu unul din membrii staff-ului pentru că a apărut pur şi simplu, fără intrarea spectaculoasă la care se aştepta toată suflarea de pe stadion. Primele acorduri au fost destul de timide şi cuminţi. Apoi Lenny a funcţionat pe principiul "e cool până deschide gura"... pentru că atunci când a deschis-o ne-a comunicat că este foarte fericit că se află în Ungaria :-j. Huiduielile creşteau în intensitate, nişte indivizi de lângă mine au început să răspundă confuziei cu: "oh, hi michael!" ;)), iar Lenny se trezeşte din nou vorbind şi oferind audienţei una dintre cele mai penibile scuze ever heard: "îmi cer scuze, dar, ştiţi, eu trăiesc în camere de hotel"... No shit!
În fine, momentul a fost depăşit, Lenny s-a lăsat de vorbit şi s-a apucat de cântat. Şi a sunat bine. Amin.

A urmat o fază cam gay cu chitaristul la care n-am înţeles de ce urlau fetele atât de tare:




În a doua parte a concertului toată lumea a căzut de acord că Lenny este stoned şi toată lumea a poftit la bunătăţile din cabina lui cu atmosferă funky-cool :P. Mirosul de iarbă care învăluia primele 10 rânduri a fost un accesoriu esenţial pentru continuarea energică a show-ului ;)).
Probabil aşa se explică şi atitudinea de guru a lui Lenny şi speech-ul lui atât de bisericos cu "understanding and communication", "the love revolution is in each one of you", "you have the power to change things" and so on.

După acest discurs plin de înţelepciune şi care îndeamna la chibzuinţă, Lenny porneşte într-un tur (sinucigaş) al stadionului, dă mâna cu lumea din tribune, stârneşte invidia celorlalte tribune şi într-un exces de zel urcă fix la reclama cu heineken ca să dea din mâini în pace. Numai că o fană vigilentă şi prevăzătoare ghiceşte traseul artistului şi când era cocoţat acolo, sare pe el să-l pupe, iar Lenny se fuarte sperie :D, aşa că renunţă la aventura atletică şi se reîntoarce la microfon.

Pentru toate fetele care ne-au rugat să le sunăm la melodia asta:





Şi alt moment reuşit:



Cu toate gafele şi peripeţiile, am avut parte de muzică faină, atmosfera "funky-cool" şi, mai presus de toate, ca de obicei, multă voie bună. A fost un concert din categoria "God is black" :)).

atât.

te fac un film?

Feeder ne anunţă despre ediţia incognito a Future Shorts. Adică: vineri, 25 iulie, de la 21:00 servim scurt-metraje şi after-party la Cinema Capitol. Hărţi, programe şi alte detalii găsiţi pe site.
La grădină, birjar!

the cricket

Eram îngrijorată că îmi zumzăie prizele şi iau foc. De fapt, acest greieraş zumzăia liniştit pe uşa sufrageriei. După ce a terminat concertul în aplauzele mele furtunoase, a stat cuminte şi la un photo-shooting. Ce să mai... a fost vedeta serii !
Cu ocazia photo-shootingului am realizat că insecta înspăimântătoare, neindentificată şi aparent nemuritoare de care mă temeam aici era de fapt greierele :D. Numai că atunci se pare că era prea mic şi zăpăcit şi nu ştia să cânte. Mă bucur că s-a făcut mare la mine în casă :).

un fel de loterie :D

13,851,897
How much money will you be worth?

Pffff... deja mă gândesc cum să-i cheltuiesc :-j. Ntz ntz ntz... numbers numbers...

la televizor

Pentru că am avut mai mult timp liber, iar condiţiile meteo nu au fost dintre cele mai favorabile activităţilor în aer liber, m-am uitat destul de mult la televizor. Orele de ştiri, trebuie să recunsoc, au fost cele mai copioase: crime, violuri, naşteri spectaculoase de bebeluşi giganţi, politica cea de toate zilele, atenţionările meteo de toate culorile, poze şi poveşti despre divele autohnone, fraude la bac, pseudo-profesori picaţi în masă la examenele de titularizare, eterna investigaţie elodiană - toate mi-au trecut prin faţa ochilor şi prin dreptul urechilor. Cele mai de succes mi s-au părut, însă, 2 ştiri legate de mâncare:

Am aflat despre cum trebuie să fie fructele şi legumele conform normelor europene: castraveţii trebuie să fie crescuţi drepţi, minimul de curbură admis fiind de fix un grad, bananele trebuie să aibă fix nu-mai-ştiu-câţi centimetri lungime, iar nişte nu-ştiu-câte kilograme de kiwi au fost retrase de pe piaţă pentru că măsurau cu un milimentru mai puţin decât lungimea ideală.
Mi se pare absolut "genial" ce se petrece. Ne apropiem cu paşi repezi de "perfecţiune", nu risipim nimic şi aceste norme sunt foarte eficiente :-j. Aproape că aş îndrăzni să văd în domnii ăştia europeni nişte demni urmaşi ai lui Mengele, în căutarea legumei perfecte.

Şi dacă tot suntem la capitolul culinar, mă gândesc că ar trebui să ştiţi şi voi că cele mai pline de proteine vieţuitoare de pe pământul ăsta sunt viermii de bambus, iar pe locul 2 se află greierii. Scârboşenii pentru europeni, dar delicatese pentru asiatici, animăluţele se pare că vor câştiga teren în viitor căci ne ameninţă (şi) o criză a proteinelor cărora vacile nu le vor face faţă.

Uitatul la televizor a fost, cel puţin în această săptămână, într-adevăr o activitate educativă.

snoopy

little miss sabina

Am onoarea să v-o prezint în exclusivitate şi premieră absolută în spaţiul virtual pe Little Miss Sabina:

cu sinceritate despre prietenie

Se spune că a fi sincer înseamnă a nu ascunde nimic celuilalt, a te deschide tot. Este exact, dar criteriul acestei sincerităţi îl are întotdeauna celălalt, nu tu. Eşti considerat sincer nu “când nu ascunzi nimic” celuilalt, ci când nu ascunzi ceea ce aşteaptă de la tine să ascunzi. Este poate paradoxal, dar aşa e: sinceritatea ta nu se verifică prin tine, ci prin celălalt. Eşti considerat sincer numai atunci când spui ceea ce vrea şi ceea ce aşteaptă altul de la tine să spui.

Dacă îi mărturiseşti unei prietene că e frumoasă şi inteligentă, în timp ce ea nu e nici una nici alta, nu eşti sincer. Dacă îi spui că e urâtă şi foarte puţin deşteaptă, eşti sincer. Dar mărturiseşte-i că toate acestea n-au absolut nici o importanţă, că altele sunt lucrurile pe care ai dori să i le spui, că îşi macină timpul într-un mod stupid, că trăieşte o himeră, că visează la lucruri ce o îndepărtează de adevăr şi de fericire, atunci sigur nu eşti nici sincer, eşti nebun.

Este poate ciudat, dar ne temem de o lume “defavorabilă”, de un mediu străin, cu care nu putem comunica, faţă de care nu putem fi “sinceri”. Pentru a nu fi singuri vrem ca lumea să fie sinceră cu noi. Doar sinceritatea ne dă această certitudine că suntem înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc, că nu suntem singuri. De aceea în ceasurile de mare singurătate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, oamenii se caută unul pe altul: tocmai pentru a anula acel sentiment al izolării definitive. Sinceritatea este şi ea, ca atâtea altele, un aspect al instinctului de conservare. De fapt, sinceritatea participă la acea complicată clasă de sentimente şi orgoliu ce se numeşte prietenie şi care, trebuie să recunoaştem, constituie unul dintre cele mai serioase motive de a iubi viaţa.

În prietenie se întâmplă acelaşi lucru: eşti iubit nu pentru ceea ce eşti tu, ci pentru ceea ce vede şi crede prietenul tău în tine. Tu, omul, eşti sacrificat întotdeauna. Eşti iubit nu pentru tine, ci pentru ceea ce poţi da, ceea ce poţi justifica, verifica, contrazice sau afirma în sentimentele prietenului. Şi nu te poţi plânge, pentru că şi tu faci la fel; toată lumea face la fel.

Ceea ce întristează oarecum într-o prietenie este faptul că fiecare dintre prieteni sacrifică libertatea celuilalt. Prin “libertate” înţeleg suma posibilităţilor lui, voinţa lui de a se schimba, de a se modifica, de a se compromite. Eşti iubit pentru că prietenii s-au obişnuit cu tine să te vadă pe stradă, să te întâlnească la un anumit local sau pe terenul de sport, s-au obişnuit să mergi cu ei la cinematograf, în vizită la cunoştinţe, să-ţi placă, în general, ceea ce le place şi lor, să gândeşti, în general, ceea ce gandesc şi ei. Unde eşti tu în toate aceste sentimente ale lor? Eşti descompus, distribuit şi asimilat după voinţa sau capriciul lor; iar tu faci la fel. Dacă într-o zi vrei să faci altceva decât ceea ce se aşteaptă de la tine să faci, atunci nu mai eşti un bun prieten, atunci incomodezi, oboseşti, stânjeneşti. Câteodată eşti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tăi libertăţii tale: toleranţa.

Zilele trecute încercam să vorbesc cu câţiva prieteni despre moarte, iar ei parcă mi-ar fi spus: “Dragă, fii serios şi lasă prostiile la o parte!”. Ei nu înţelegeau că ceea ce le apare lor drept prostii poate însemna pentru mine o problemă esenţială. Şi atunci m-am întrebat ce ar spune prietenii mei dacă aş săvârşi un act compromiţător, dar cerut urgent de libertatea mea? Şi mi-am dat seama că n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n-ar încerca să treacă o clipă în mine, ca să îmi înţeleagă nebunia. M-ar decreta nebun, m-ar tolera sau m-ar lăsa singur. În nici un caz n-ar trece în mine. Or, dragostea adevarată nu înseamnă decât această completă renunţare la individualitatea ta pentru a trece în celălalt.

O prietenie nu se verifică numai prin libertatea pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten la nevoie, a-l încălzi cu mângâierile tale, a-l înconjura cu “sincerităţile” tale nu înseamnă nimic. Altele sunt adevăratele probe ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a nu-l judeca din punctul tău de vedere (care poate fi real şi justificabil, dar poate nu corespunde experienţei destinului celuilalt), a nu-l preţui prin ceea ce îţi convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce este, pentru el însuşi, prin ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă un om. Iar nu un simplu manechin.

Toate acestea însa nu ţi le cere nimeni, după cum nimeni nu-ţi cere adevărata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreşte el. Nu uitaţi că într-o prietenie nu contează numai ceea ce ia celălalt. Fiecare luăm mai puţin decât ar trebui. Acesta este marele nostru păcat: că nu ne e sete de mai mult, că ne mulţumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atâta spaima de ridicol. Nu numai că nu dăm cât ar trebui, dar luăm cu mult mai puţin decât ni se oferă.

(Mircea Eliade - ”Oceanografia”)

insectele din viaţa mea

Pe timpul verii casa în care domiciliez se animă mai mult decât de obicei pentru că devine foarte aglomerată. În fiecare seară se toarnă un nou episod din epopeea "Insectele din viaţa mea". Cadrul în care are loc acţiunea este baia pentru acolo este mereu geamul deschis. Când intru în baie, am impresia că păşesc de fapt într-un macro-insectar. Diverse specii de vieţuitoare stau aşezate pe pereţi ca la expoziţie.
Păianjenii sunt prietenii mei cei mai vechi. M-am obişnuit cu ei de când m-am mutat aici şi avem mici înţelegeri care ne permit să locuim în bună pace. Fluturii de noapte vin şi pleacă, dar nu uită să se izbească mai întâi sistematic de toţi pereţii. Pe unele albine le mai găsesc din când în când cu trompa în gelul de duş, dar nu m-a înţepat nici una. Ţânţarii sunt cei mai nesuferiţi şi pe ei nu îi prea iert. Musculiţele de-o zi sunt în fiecare seară prezente în jurul becului, dar sunt foarte agitate şi nu vor deloc să stea la poză. Ar mai fi două specii care nu ştiu cum se cheamă: unele sunt inofensive, intră de obicei în formaţie de patru. Nu ştiu cum se numesc, dar eu le spun "mini-libelule" pentru că sunt tot verzi. Într-o seară am avut în vizită o mini-libelulă foarte narcisită, nu s-a mişcat cu orele de pe oglindă... nici măcar bliţul sau obiectivul nu au speriat-o:


Cealaltă specie neidentificată nu este inofensivă deloc. Şi s-ar putea să aibă şi gene de highlander. De dimineaţă am deranjat-o când mi-am udat florile şi a tot sărit pe balcon de la una la alta. Am lăsat-o în pace în mini-habitatul ei, dar seara am găsit-o pe tocul uşii de la dormitor. Pentru că îi povestisem unei prietene cum arată şi cum se manifestă gângania şi începuse să râdă de mine, am zis că o dovadă fotografică va fi irefutabilă. Doar că insecta nu a fost şi ea de acord cu mine şi a început să sară de pe o uşă pe alta, mi-a "atacat" aparatul foto şi a provocat agitaţie în rândul tuturor vieţuitoarelor. I-am smuls până la urmă o poză, dar în aceste condiţii de rebeliune nu-i puteam permite luxul de a trăi în continuare pe meleagurile freshice. Aşa încât m-am înarmat cu spray-ul împotriva tuturor insectelor şi a pulverizat. Şi a sărit. Şi am mai pulverizat o dată şi iaraşi a sărit, de dată asta către mine. Şi încă o dată şi a dispărut ca prin minune. Nu a fost găsit nici până acum cadavrul. Iată şi profilul insectei-nemuritoare:


Doritorii de senzaţii tari şi lupte libere cu insecte ciudate se pot înscrie pentru participare aici.

Bestfest

Şi a fost Bestfest 2008. Şi a fost bine :).
Eu am prins fizic fix a treia zi. Unii ar zice la spartul târgului, alţii - în seara de gală... Depinde de cât e optimist eşti. Ne-fizic am prins câte puţin din fiecare zi. Prin amabilitatea şi mărinimia unor oameni prezenţi la faţa locului, am ascultat nişte Unkle în prima seară şi nişte Nouvelle Vague în a doua.
Ochii mei de fin observator s-au bucurat duminică de Stereophonics - moment care mi s-a părut în primul rând foarte scurt. Abia se cristalizase mai bine atmosfera că s-a şi terminat. Nefiind un fan înrăit al trupei nu pot spune că m-au dat pe spate, dar mi-a făcut plăcere să-i văd desfăşurându-se.
Next stop: Roisin Murphy - ex vocea Moloko. Un show foarte mişto, foarte dinamic şi ingenios. Mi-a plăcut mult. Desigur, au fost şi câteva defecte: în primul rând Miss Roisin a întârziat aproape o oră, astfel încât făceam deja pariuri cu Oitză şi Dragoş referitor la evenimentele care o întârzie pe domniţă. Dragoş a optat pentru varianta "se păruieşte cu Nelly", Oitză s-a înscris la categoria "face sex cu Kelly Jones de la Stereophonics", iar eu mi-am pus jetoanele la bătaie pentru opţiunea "fumează cu Manu Chao" :)). În al doilea rând a cântat cam puţin şi nu a ieşit la nici un bis în ciuda aplauzelor furtunoase. Overall s-a cântat, s-a dansat, ne-am bucurat.



Nimic însă nu a egalat momentul Manu Chao. Dacă ar trebui să aleg un singur cuvânt pentru concertul ăsta ar fi foarte simplu: bucurie. Toată lumea se bucura: ei pentru că ne cântau, noi pentru că ni se cânta şi tot aşa. Foarte multă energie, un cor de excepţie (adică noi), o repriză straşnică de baila-baila, un Manu Chao ca un drog şi 2 bisuri generoase :D.



Ne vedem la Lenny Kravitz (26 iulie) şi la Massive Attack (2 august)! Până atunci: cu cântec înainte :)!

Cum să salvăm planeta în 11 paşi?

O idee eco ingenioasă de la Animal Planet ne învaţă cum:
- se vizioneză toate filmuleţele de aici
- se bagă bine la cap mesajele
- se ia atitudinea "eco-friendly" şi se trece la treabă. Spor şi voie bună!

Sampling :) :

călătorie plăcută

Aflându-mă zilele aceastea pe plaiurile natale, mi-am redescoperit biblioteca de acasă. Şi dintre toate titlurile, deloc puţine, s-a impus atenţiei mele "realk"-ul lui Dragoş Bucurenci. Prima dată l-am citit în liceu, azi-noapte l-am re-devorat din nou. Ca şi atunci, şi acum unul dintre pasajele cele mai mişto mi s-a părut ăsta:

"Pilot automat

Priveşte ecranul laptop-ului şi nu încerca să te gândeşti la ceva anume. îţi va fi imposibil să rămâi agăţat de un gând. Las-o să lucreze, să-ţi intre literalmente pe sub piele. Stai cât mai comod, ia-ţi şi o pătură dacă e nevoie. Pune un pachet de ţigări la îndemână – n-o să ai chef să fumezi, dar s-ar putea să te ridici din obişnuinţă la un moment dat şi să îl cauţi… n-ar fi o idee prea bună. Elimină necesitatea oricărui drum pentru următoarele ore. Du-te şi pişă-te. Te-ai intors? Stai bine? Bună ziua, doamnelor şi domnilor. Sunt căpitanul zborului K737 şi vă urez bun venit la bord! Dacă n-ai mai zburat până acum, nu fii surprins – senzaţia e invers faţă de ceea ce te-ai aşteptat. Îţi dai seama după scăderea acceleraţiei gravitaţionale că te afli în picaj nu în decolare. Nu ceda tentaţiei de a frâna. S-ar putea să rămâi agăţat într-un loc incert până la finalul zborului. Înalţă-te până în adâncuri! Doamnelor şi domnilor, ne aflăm la o altitudine de 25 de mililitri. Agitaţia moleculară la exterior este aproape de zero. Compania farmaceutică vă mulţumeşte pentru că aţi ales să zburaţi cu noi!

Încearcă să prinzi prima bandă rulantă. Se pare că toate ajung în acelaşi loc aşa că ai tot interesul să începi cât mai devreme. Ai grijă – nu există centuri de siguranţă, ţine-te bine la viraje şi, oricât te-ar tenta montaigne-rousse-ul, nu părăsi cabina aeronavei. Urmăreşte desenele de pe pereţi, lasă-ţi gândurile să zboare, vei fi surprins de cât de limpede îţi va părea şi cel mai năucitor dintre ele, intră în vorbă cu cine ai chef. Ai observat că eşti în stare să articulezi din nou? Stai liniştit, e doar o iluzie. Din cauza temperaturii scăzute, ceea ce iese cu adevărat la exterior încetineşte brusc şi devine greu inteligibil. Nu încerca să reţii feţele persoanelor, nu te mai chinui să te prinzi unde le-ai mai vazut, dacă dai de cunoscuţi, nu pierde timpul luând notă de asta – la final nu-ţi va folosi la altceva decât la a-ţi face paranoia mai picantă.

Gândeşte-te la tine, adu-ţi aminte senzaţii, aruncă o privire pe ultima colectie déjà vu sau vizionează premiera Feelings reloaded cu Special K în rolul principal. Ce poate fi mai mişto decât să-ţi poţi crea o lume cum ai tu chef? Evident – să creeze altcineva lumea asta. De dragul comodităţii merită până şi riscul unor intoxicaţii accidentale… se poate întâmpla ca demiurgul lichid să dea uneori chix când îţi prepară micul univers, deşi eu îl bănuiesc mai degrabă de faptul că încurcă reţetele. Ţi-e bine? Uite, mai ai un pic şi urmează Casa Groazei. Mda, aici a rupt cineva o pagină din prospect. Gata, ai trecut şi de asta. Vezi dacă nu mai sunt prietenii prin preajmă. Ai încercat să te topeşti cu ei într-o bandă de culoare? Sau să faceţi un zbor galactic împreună prelingându-vă pe pereţi? Ori poate să conversaţi surprinzător de fluent despre structura politică a regiunii în care te afli, administrată cromatic prin asortarea secretă şi universală a benzilor superioare de lumină? Era cât pe ce să zic ‘cu puţină imaginaţie orice gând poate deveni realitate’. Dar asta e valabil la sol. Aici are altcineva imaginaţie şi pentru tine. Şi nu orice gând, ci gânduri pe care nici nu le-ai avut devin realitate. Joacă-te cu prietenii, deja nu mai e mult.

Îmi place să glumesc cu vocea asta din difuzoare – e o invenţie a mea, nu există cu adevărat în trip. Dar exprimă foarte bine senzaţia că e vorba de un trip ghidat. Nici tu nu ştii exact de ce ai mers până unde ai mers, de ce ai ales drumul pe care l-ai ales la un moment dat. Nu ştii nici măcar de ce deschizi după un timp ochii şi, de fapt, de ce şi când i-ai închis . Te gândeşti că cineva ţi-a spus cu puţin timp înainte: Doamnelor şi domnilor, ne pregătim de aterizare. Vă rog să închideţi pleoapele de siguranţă. Impactul la sol va şterge memoria ultimelor cinci minute de zbor. La stingerea semnalului luminos din cabină vă puteţi aprinde ţigările. Vă mulţumesc şi vă aştept să reveniţi. La revedere. Drum bun."

Fug şi eu să mă îmbarc acum în primul tren cu destinaţia Le Petit Paris :).

best before:

Azi mi-era tare poftă de ceva bun. Nu ştiam însă exact de ce. Aşa că am deschis frigiderul întru elucidarea misterului şi am făcut curioasă turul de onoare. Ochii mi-au căzut pe un kinder penguin pe care îl ocolisem cu alte ocazii. L-am înşfăcat fericită că mai era încă acolo. În timp ce mă luptam cu ambalajul (şi cu pofta crescândă), privirea mi s-a oprit pe un avertisment: "Expiră la data de 11.11.2007". M-am uitat cu jind la el şi am oftat adânc. Mi-a părut rău... Însă am înţeles cu ocazia asta că totul trebuie consumat la timpul lui. Nimic nu trebuie amânat pentru "altă dată" şi nimic nu trebuie planificat în cele mai mici detalii pentru "peste x luni" - în ambele situaţii se pierde savoarea şi entuziasmul.
Orice, de la produse comestibile până la sentimente, trebuie consumat atunci când e proaspăt şi bun şi ţi-e poftă. Dacă planifici să faci ceva, să cumperi ceva peste un timp rişti să ajungi prea târziu şi să nu mai găseşti sau să vezi cum îţi e luat de sub nas de un individ mai harnic cu 5 minute. Iar dacă tot amâni ceva, poţi trăi cu senzaţia confortabilă că e încă acolo, că te aşteaptă, dar rişti să expire. Pentru că trist, dar adevărat totul expiră: şi ciocolata, şi iaurtul, şi crema de faţă, dar şi oamenii, sentimentele, ocaziile, legăturile.

De aceea, eu cred că lucrurile se întâmplă, în general, cu un scop bine definit, chiar dacă nouă ne este încă necunoscut, şi ele trebuie făcute la timp. Şi mai cred că "timpul nu e făcut să-l pierzi cu cap, e făcut să-l pierzi cu sufletul".

experiemente neplanificate

Nu obişnuiesc să fac experimente, dar când lucrurile se potrivesc şi e rost de tras concluzii nu mă dau în lături. Am întâlnit destulă lume preocupată de studiul statusurilor de pe messenger şi efectul lor asupra oamenilor. Trebuie să recunosc că mi s-a părut uşor deplasată ideea şi nu am acordat niciodată atâta importanţă unor cuvinte alăturate numelui meu în lista impersonală a invenţiei care ne mănâncă prea mult timp din viaţa reală. Asta până când s-a întâmplat ca statusurile mele să provoace reacţii oamenilor cu care vorbeam sau care mă vedeau online.
Prima chestie de genul ăsta se întâmpla undeva prin primăvară, când am primit o veste foarte bună şi foarte importantă pentru mine. Eram atât de fericită încât am scris instinctiv la status "azi iubesc pe toată lumea!"... pentru că chiar aveam impresia că aşa e. Reacţiile au fost dintre cele mai diverse: oameni cu care nu mai vorbisem de luni întregi m-au apelat să vadă ce se întâmplă, neîncrezătorii m-au întrebat dacă şi pe ei îi iubesc, alţii s-au declarat surprinşi, unii s-au bucurat, altora nu le-a venit să creadă, dar cei mai mulţi s-au speriat.
A doua situaţie în care statusul meu a făcut valuri a fost acum câteva zile. M-am trezit dimineaţa foarte bine dispusă, după ce visasem că eram un peştişor de aur. Plină de entuziasm am scris: "i am here now. make a wish!". La un moment dat mi se blocase messengerul de atâtea dorinţe, iar ferestrele se deschideau ca ciupericile după ploaie: de la acadele, biciclete, o zi la polul nord, un aparat de aer condiţionat, o zi de linişte, până la marea în balcon, un şef mai înţelegător şi .... (adică puncte-puncte - probabil era un indecis), toate dorinţele ascunse s-au revărsat peste mine. Cred că voi face şi un clasament al celor mai senzaţionale dorinţe, dar asta cu altă ocazie.

Şi totuşi, ce concluzii am tras din cele două experienţe? Păi:

1. oamenii se tem de cuvinte mari şi de sentimente mari
2. oamenii se sperie de tine dacă eşti prea sincer
3. oamenilor le place să primească, dar nu să şi dăruiască
4. oamenii pun prea multe întrebări, caută prea multe răspunsuri, sunt prea neîncrezători, în loc să se bucure pur şi simplu
5. oamenii îşi reprimă dorinţele până găsesc pe cineva care să le asculte
6. fiecărui om îi trebuie un peştişor de aur
7. nu poţi mulţumi niciodată pe toată lumea.

gipsy all the way

Amaro Del şi Damian Drăghici & Brothers